Posts Tagged ‘stegarul din Piata Universitatii’


sau – ce și cum să facem pentru a atinge perfecțiunea

sau – cum să facem revoluție în educație

Precizez de la bun început că tot ceea ce voi prezenta în continuare în acest material/articol reprezintă punctul meu de vedere/convingerile mele, înțelegerea la care am ajuns în urma vieții și a studiilor mele – vezi și articolul ”Autobiografia stegarului dac” – https://unsingurvot.wordpress.com/2015/06/19/autobiografia-samuraiului-dac/

Parafrazându-l pe Bonaparte, ”în mintea fiecărui elev se află ascuns un geniu” sau ”în ghiozdanul fiecărui elev se ascunde un premiu Nobel”! – vezi și articolul ”Fiți geniali în tot ce faceți” – https://unsingurvot.wordpress.com/2012/12/27/fiti-geniali-in-tot-ce-faceti/

Problema nu mai este de mult dacă un copil, orice copil, poate fi genial, ci cum facem ca un copil, orice copil, să ”scoată afară” geniul adânc ascuns în mintea și în inima lui. Răspunsul este, după mine, unul foarte simplu: ”dându-i o educație corectă”! Ușor de zis, aproape imposibil de făcut – veți zice cu toții. Și totuși ….

În primul rând trebuie bine înțeles faptul adevărul/cunoașterea eliberează. Isus o spune direct: ”Cunoașteți adevărul și adevărul vă va face liberi”! Iar dacă în trecut această afirmație era privită mai degrabă ca o afirmație filozofică, ultimele secole, dar mai ales ultimele decenii, ne-au dovedit caracterul foarte practic/”material” al acestei afirmații. Numărul imens de descoperiri în toate domeniile au eliberat literalmente omenirea de o mare parte dintre constrângerile materiei, spațiului și timpului. Am putea spune, pe bună dreptate, că, prin comparație cu oamenii de acum câteva secole, oamenii de astăzi au ”puterile unor zei”.

Așadar cunoașterea eliberează și, în mod similar, necunoașterea/ignoranța ne face sclavi. Cunoașterea Adevărului ultim, al Lui Dumnezeu, este cea care eliberează deplin omul de orice neputință (așa cum diversele cunoașteri ale unor domenii eliberează omul de neputințele lui din acel domeniu), dându-i puterile Lui Dumnezeu. După cum afirmă Isus ”Cine crede în Mine va face și el ce am făcut eu, ba chiar lucruri și mai mari”.

Bunăoară omul a ”inventat”/descoperit/cunoscut roata, carul, mașina, avionul și racheta și, pe măsură ce cunoașterea lui creștea în domeniul a crescut și libertatea de a fi într-un alt loc mai repede.

Putem cuantifica cunoașterea unui chestiuni/domeniu de la 0 la 10, unde 0 înseamnă, evident, o necunoaștere totală a domeniului, iar 10 ar însemna o cunoaștere perfectă a respectivei chestiuni. O cunoaștere superioară a chestiunii, evaluată undeva peste nota 8, înseamnă în opinia mea o bună cunoaștere a legilor/principiilor materiei/domeniului respectiv. Bineînțeles că și calitatea cunoașterii respectivelor principii/legi poate fi notată de la 0 la 10. O cunoaștere superioară a principiilor/legilor unui domeniu înseamnă o cunoaștere care este aplicată curent și continuu în practică/viața de zi cu zi.

De exemplu, când înțeleg că sticla este ușor casantă nu voi mai lăsa să-mi scape un pahar de sticlă pe ciment, iar când înțeleg cu adevărat efectul pârghiilor și roților nu mai car în spate un sac de 60 kg (pe o distanță mare). Când înțeleg faptul complex că ”ceea ce dai aia primești” sau ”cu ce măsură măsori, cu aceia ți se va măsura” – legea cauzei și efectului -,  comportamentul meu va exprima această înțelegere printr-o mare și adevărată curtoazie, bunătate și compasiune față de semeni, și nu numai.

Revenind la problema noastră, aceea de a da copiilor o ”educației corectă” pentru ca aceștia să poată manifesta geniul din ei (iminent în orice ființă) aș începe cu afirmația binecunoscută ”problema bine/corect pusă este pe jumătate rezolvată”. Ori vedem că noi chiar ”am pus problema bine” și anume ”a da copiilor o educației corectă pentru ca aceștia să poată manifesta geniul din ei”. Așadar accentul cade pe recunoașterea potențialului existent în orice ființă și pe faptul că educația nu trebuie să acopere/”strice” acel potențial. Vezi și articolul ”Fiți geniali în tot ce faceți” – https://unsingurvot.wordpress.com/2012/12/27/fiti-geniali-in-tot-ce-faceti/

Dacă punem împreună cele două idei expuse mai înainte – ”cunoaște adevărul și adevărul te va face liber” și ”cunoașterea unui domeniu înseamnă cunoașterea principiilor/legităților acelui domeniu” – vom trage concluzia că eliberarea educațională care vine din înțelegerea educației ceea ce presupune înțelegerea principiilor educației. Și asta deopotrivă pentru educatori/părinți și pentru copii.

Cine înțelege principiile educației le practică și va putea în scurt timp să învețe foarte bine orice domeniu și să exceleze în orice domeniu. Va putea face performanță în scurt timp în orice domeniu, în funcție de calitatea înțelegerii acestor principii.

Educația corectă este, în opinia mea, educația care îi face pe copii/elevi să înțeleagă, deci să practice în viața de zi cu zi, principiile educației. În urma cercetărilor de mai bine de 30 de ani a domeniului am sintetizat 4 principii fundamentale ale educației, și anume:

  1. Toate ființele, și evident și omul, sunt copiii lui Dumnezeu (de la natură ne naștem perfecți).
  2. Orice comportament la om este învățat (totul la om este învățat, fără a învăța nu știm nimic).
  3. Esența învățării/practicii/exersării este atenția (calitatea atenției ne dă calitatea învățării).
  4. Esența atenției este ”virtutea”: adevărul, dreptatea, bunătatea (calitatea virtuților ne dă calitatea atenției).

Bineînțeles că înțelegerea cu adevărat a acestor principii – care înseamnă, așa cum am spus, aplicarea lor continuă în fiecare aspect al viețiipresupune și necesită un efort/studiu adecvat. Totuși aș remarca faptul că ușurința demersului este direct proporțională cu nivelul de conștiință/conștiență al individului măsurată pe scara conștiinței elaborată de David Hawkins – o gasiti pe net …

Putem observa că dacă, pentru unii oameni principiile nici nu reprezintă un obiect de interes întreaga lor viață, pentru alții, care ”au noroc” de părinți înțelepți, studiul principiilor este esențial de când sunt mici, în timp ce unii, foarte puțini, ”se nasc cu principiile în sânge”.

Aș mai sublinia și faptul că, suprema educație este dată prin exemplul personal. Marea majoritate a celor care au făcut performanță într-un domeniu au avut un ”maestru” de la care a învățat/”a furat” meseria sau un părinte care i-a iubit enorm. Pentru că iubirea adevărată – a se vedea Corinteni 1.13 – reprezintă manifestarea deplină a celor 4 principii si este definiția lui Dumnezeu însuși.

Acum să explicăm un pic aceste principii, înțelesul lor. Trecem peste discuțiile despre karmă/destin, care în mod cert au influența lor în viața noastră. Ocazia pe care o avem să venim în contact cu aceste principii și dorința de a le cunoște/înțelege depind și ele de karmă/destin.

  1. Toate ființele sunt copiii lui Dumnezeu.

Evident că acest principiu, pentru a fi bine înțeles, presupune existența lui Dumnezeu, bine/corect înțeles. O să explic, atât cât o pot face ținând cont de limitările mele dar și a cuvintelor, ce înțeleg prin Dumnezeu. Acest principiu poate fi înțeles și de cei care spun/pretind că Dumnezeu nu există (în fapt ei doar își închipuie asta; ei pot eventual să pretindă că ei înșiși nu există, ceea ce nu ar face existența lor să se transforme în inexistență). Numai că, consider eu, înțelegerea acestui prim principiu nu ar putea fi la fel de profundă. Asta totuși nu înseamnă, pe de altă parte, că cei ce pretind/își închipuie că Dumnezeu există au o concepție corectă despre Dumnezeu. Concepția noastră este dovedită, în definitiv, de faptele noastre.

În fapt cu cât concepția/înțelegerea noastră asupra lui Dumnezeu – care reprezintă principiul suprem/ultim, care înglobează toate principiile – este mai corectă, cu atât suntem ”mai spirituali”, mai conștienți, și mai apți de a înțelege orice foarte repede.

Bineînțeles că Dumnezeu ”nu poate fi explicat” (în cazul în care este Cunoscut), ”nu încape în cuvinte”. Încerc însă să aduc ”un argument” pentru evidența existenței lui Dumnezeu.

Să luăm o mașină ultra-performantă, de ultimă generație, care trece în viteză pe stradă. Dacă o vede un om primitiv, care nu a avut nici un contact până acum cu ”civilizația”, sau un animal sălbatic, cu siguranță că nu va avea nimic din ceea ce este mașina aceea de fapt. Un copil ar înțelege foarte puțin, ceva mai mult vor înțelege cei care au utilizat mașini în viața lor, dar înțelegerea lor se referă la ce poate face o astfel de mașină, mai puțin cum și mai ales de ce. Bineînțeles că toți vor putea emite păreri despre mașina în cauză, fără mare efort.

Acum pentru cei care înțeleg cu adevărat câte cunoștințe din câte domenii sunt necesare, și câte milioane de operațiuni sunt necesare pentru a realiza o astfel de ”creație” este evident că aceasta nu se putea naște singură, ”de la sine”/de la natură, printr-o mutație genetică. Această pretenție o poate avea însă cei care nu au cunoștințe temeinice.

Ori dacă pentru un obiect ”atât de simplu” comparativ cu o celulă vie, este nevoie de cunoștințe imense, adunate de o omenire întreagă în decursul a mii de ani, câte cunoștințe sunt necesare pentru ”a concepe” și ”realiza” un organism uman -50 triliarde de celule funcționând la unison-, care crește și care schimbă sute de mii de celule pe secundă și fiecare celulă făcând milioane de operațiuni pe secundă? De câtă inteligență este nevoie pentru crearea unui organism cu un potențial complet nelămurit de știință, dar presupus a fi infinit? Dară-mi-te pentru crearea a miliarde de specii care trăiesc corelat cu întreg pământul, care este în corelație intimă cu funcționarea întregului univers?

Concluzia este foarte simplă: doar o inteligență de neînchipuit poate crea un asemenea sistem atât de infinit de complex! Acestei ”inteligențe” îi spun eu Dumnezeu.

Scopul suprem al vieții omului nu poate fi altul decât cunoașterea lui Dumnezeu, a Principiului Ultim, a Adevărului Suprem. Pentru a atinge acest scop este esențială înțelegerea principiilor educației.

Primul principiu ne spune că toate ființele sunt perfecte la naștere și au toate capacitățile necesare pentru a ajunge la Dumnezeu. Depinde în mod esențial de educația primită dacă aceste capacități vor fi folosite și mai ales gradul lor de folosire și scopul în care sunt utilizate, până într-atât încât unele ființe devin îngeri și alții demoni. Calitatea învățăturii primite depinde de calitatea mediului în care trăiește și de la care primește această învățătură. Iar calitatea mediului se referă evident la calitatea părinților, prietenilor, profesorilor, colegilor, antrenorilor etc., calitate măsurată pe scara conștiinței lui Hawkins.

Două aspecte sunt esențiale în acest principiu, și anume:

  • Eu sunt copilul lui Dumnezeu și deci sunt capabil de orice performanță, în orice domeniu, și chiar pot ajunge, dacă cunosc Adevărul, să fiu capabil de orice minune. Aceasta este baza corectă a încrederii în sine.
  • Oricare alt copil (și ființă în general) este copilul lui Dumnezeu și are potențialul lui Dumnezeu în inima lui. Și aceasta este baza corectă a smereniei.

Aceaste două aspecte bine înțelese duc la o înțelegere corectă a locului nostru în Univers, și la relații pline de iubire cu tot ce ne înconjoară. Când cineva devine conștient continuu de acest principiu este foarte aproape de a cunoaște tot Adevărul.

Aici introdus Eckhart Tolle.

  1. Orice comportament la om este învățat.

Mersul, vorbitul, cititul, scrisul, cântatul la pian sau la alt instrument muzical, condusul unui automobil, practicatul unui sport, practicarea unei meserii, toate presupun multă ”muncă” din partea noastră, multe exerciții, repetări, într-un cuvânt multă învățare.

Orice deprindere sau comportament complex necesită multă învățare. Pentru a ajunge la performanță în orice domeniu este nevoie de mult efort. Majoritatea performerilor din toate domeniile sportului, științei sau artei au afirmat răspicat că ”transpirația înseamnă 99% din performanță, iar inspirația doar 1%”.

Din bătrâni știm și că ”repetiția este mama învățării” iar ”nevoia este tatăl învățării”.

Cei care, profesor, părinte sau elev, înțeleg corect acest principiu, când văd pe cineva nepriceput la ceva știu că asta se datorează lipsei de exercițiu în acel ceva, iar când văd pe altcineva foarte priceput într-un domeniu, indiferent care, înțeleg exact că asta se datorează exercițiului îndelungat în domeniul respectiv. Oricine vrea să exceleze într-un domeniu trebuie să exerseze/învețe mult acel domeniu.

Așadar excelența depinde de învățare și nu de talent, talentul nefiind nimic altceva decât o anterioară învățare.

  1. Esența învățării/practicii/exersării este atenția.

Cu toții am auzit părinții sau profesorii cerându-ne de nenumărate ori să fim atenți sau reproșându-ne că nu suntem atenți.

Atenția este acea capacitate a oricărei ființe de ”a fi prezent”, a fi ”cu mintea/gândul” la obiectul învățării și nu ”în altă parte”. Este cea care determină în mod decisiv rezultatele învățării. Cine ”este atent” învață foarte repede și foarte ușor orice, cine nu este atent nu înțelege nimic.

Atenția este foarte strâns legată/depinde de motivație. Motivația este un concept mai puțin material, ”eteric” legat de dorințele noastre profunde, cu care, într-un fel ”venim pe lume”. Dar și ea depinde într-o foarte mare măsură de educația primită.

Caracteristica principală a celui care este foarte atent este nemișcarea. Cu toții am văzut o pisică la pândă sau un animal care simte un pericol: devine nemișcat. Alte caracteristici ale celui foarte atent este încetarea/diminuarea folosinței simțurilor: nu mai văd și nu mai aud nimic în afara a obiectului/subiectului care mi-a captat atenția.

Calitatea atenției ne dă calitatea învățării. Capacitatea de a fi atent, de a te concentra asupra unui subiect, devine esențială pentru oricine vrea să facă performanță. De fapt marii inițiați, sfinții în general, excelează în a fi atenți, a fi conștienți. Atenția totală, cred eu cu tărie, ne dă posibilitatea de ”a învăța pe loc”/”a ști” orice. Așadar această capacitate este esențială pentru om.

Exercițiile de sporire a capacității/calității atenției ar trebui să fie unul dintre punctele de interes ale oricărei învățări, mai ales în școală.

  1. Esența atenției este ”virtutea”: adevărul, dreptatea, bunătatea, altruismul, compasiunea.

Acest principiu l-am înțeles/descoperit recent, pe când căutam care este fundamentul atenției. Tocmai făcea o problemă de matematică cu nepotul meu Rareș, aflat atunci în clasa a 2-a; stăteam uimit și urmăream mintea ”ca un fulger” a lui Rareș. Eu însumi fusesem foarte bun la matematică (eu chiar mă credeam cel mai bun 🙂 ). Și atunci ”mi-a picat fisa”. Dintr-o dată mi-a devenit evident faptul că rapiditatea minții lui este dată de ”iubirea” lui, de bunătatea lui, calitate pe care o sesizasem anterior ca urmare a comportamentului lui delicat față de fratele lui mai mare.

Aceasta poate fi confirmată de oricare dintre noi: copiii ”buni” se pot concentra cu ușurință, pe când copiii ”răi” au mari probleme cu atenția. Asta pentru faptul că, copiii ”răi” – adică cei egoiști – au foarte multe ”gânduri” care-i bântuie (suferă pentru că nu sunt apreciați și nu sunt iubiți, și în definitiv primesc doar ceea ce dau – egoism) și care le distrage atenția, pe când copiii ”buni” – adică cei iubitori, altruiști – sunt mult mai puțin tulburați de gânduri și atunci le este foarte ușor să fie atenți (și ei primesc ceea ce dau și se simt iubiți).

De asemenea putem cerceta și descoperii că toate geniile, toți marii oameni din trecut și din zilele noastre au fost/sunt oameni deosebit de onești, drepți, integrii, într-un cuvânt buni și cu toții au o mare capacitate de concentrare a atenției.

Când ”ești bun/corect/onest/integru” te poți concentra cu ușurință și atunci poți învăța repede orice. Când înveți ușor ”te simți deștept” și ești apreciat de cei din jur ceea ce te motivează și mai tare să înveți, creând un cerc virtuos al învățării. Și vice-versa: dacă ”ești rău/egoist”, nu te poți concentra, înveți greu, nu ești apreciat din cauza asta și te simți prost, ceea ce te va face să nu-ți placă învățatul, creând un cerc vicios al învățării. Ceea ce te va determina să fi și mai rău/egoist.

Copiii ”răi” sunt copii născuți ”buni” care au primit o educație greșită, egoistă, pornită de la părinți care la rândul lor au primit o educație profund greșită și nu au reușit să iasă din ea. Vina profesorilor este însă și mai mare, pentru că ei ar trebui să fie ”specialiști” în educație. Putem da vina pe karmă/destin pentru această combinație letală de părinți și profesori ignoranți, dar știm că în cele din urmă noi suntem autorii acestui destin/karmă.

Copiii ”răi” nu au auzit niciodată primul principiu al educației, care constituie în fapt primul principiu al vieții, pentru că, putem spune asta acum, omul este educația pe care o primește. Din contră, copiii ”răi” au primit o educație complet opusă primului principiu, și anume că lumea este materialistă, și dacă altcineva are ceva, eu nu-l mai pot avea, așa că noi suntem în luptă pentru aceleași resurse limitate. Ceea ce îl va determina să fie egoist. Așadar ”răutatea” copiilor, deși reală, ar putea fi ușor schimbată dacă ar primi o educație corectă, care să-i arate ”cum stau lucrurile cu adevărat” – el este copilul lui Dumnezeu, este în stare de orice dar trebuie să muncească pentru a ajunge acolo, și pe lungul drum al învățării va primii exact ceea ce dă: egoism sau iubire.

Copiii ”buni” și copiii ”răi” nu sunt decât aceiași copii care au primit educații complet opuse.

Așadar ”virtuțile” ar trebui să fie țelul oricărui sistem serios de învățământ.

Iar virtuțile se vor dezvolta cu rapiditate dacă copiii ar primi o educație corectă, bazată pe cele 4 principii fundamentale ale educației, predată de profesori care să le înțeleagă.

Omul virtuos, care ”stă neclintit în adevăr”, care este deplin drept, bun, altruist, plin de compasiune, a ajuns ”la capătul Căii”, a ajuns la Dumnezeu! Pentru el este evident că Totul este Dumnezeu și că noi toți suntem Copiii Lui; primul și al patrulea principiu al educației sunt același lucru pentru el.

Reclame

Cât de frică le este Serviciilor de Stegarul dac?

Păi toate acțiunile lor de forță împotriva mea dovedesc acest lucru.

Una dintre ele este furtul casei.

Înainte de toate să facem un pic de istorie financiară personală, deși nu este o treabă publică ci una personală. Aici puteți vedea ”povestea vieții mele” pe larg – https://unsingurvot.wordpress.com/2015/06/19/autobiografia-samuraiului-dac/

După ce am terminat facultatea de matematică-informatică am făcut un MBA cu ajutorul unei burse acordate de guvernul Canadei. Vreau să menționez că un astfel de MBA, la standardul respectiv, costă afară cam 15.000-20.000 Euro, iar noi am făcut echivalentul a doi ani într-un an și ceva.

Aproape toți colegii mei – 60 de bucăți – sunt top manageri în țară sau afară 🙂

Eu câștigasem atunci la loteria vizelor și așteptam plecarea în SUA. Formalitățile durau cam un an, așa că, până la plecare am fost de acord să mă angajez consilier la guvern, unde cunoșteam câțiva colegi CDR-iști. Deși am câştigat „loteria”, am fost respins la interviu pe motiv că nu am semnat eu biletul de participare la loterie J, asta după un an de schimb de acte cu ambasada americană. Caz fără precedent, cred.

Când am aflat că am fost respinşi, şi pentru că tot eram angajat într-un post bun – în ochii ”lumii” – am decis să rămân la departamentul din guvern unde lucram. Între timp departamentul respectiv s-a transformat în Ministerul Funcției Puplice, apoi în Ministerul Administrației Publice și ulterior s-a comasat cu Ministerul de Interne și a devenit Ministerul Administrației și Internelor.

Eu, în urma acestor transformări instituționale, am devenit auditor public, și am ajuns la gradația maximă. Când a recâștigat Iliescu alegerile în 2000 și a revenit PSD-ul la guvernare, toți CDR-iștii neînrolați în structuri au fost dați afară. Eu sânt singurul din minister care am luptat cu sistemul în instanță, am câștigat și m-am reangajat la minister. Situația din Minister era ostilă la adresa mea, în mod evident :). Am mai sta cam un an și jumătate, după care am renunțat și a trebuit să mă descurc în ”civilie”: m-am apucat de ”afaceri”.

Am încercat fel de fel, de la vânzări de produse de papetărie (toată lumea a început cu vânzare de hârtie) și de computere până la producerea şi vânzarea unei soluții de control-acces pe bază de amprentă digitală, o tehnologie de vârf bazată pe un brevet românesc (doi prieteni de-ai mei care au făcut invenția când erau studenți).

Am intrat apoi în ”afacerea naţională”: imobiliarele! Am cumpărat case mai vechi pe care le ”aranjam” pentru revânzare, și am sfârșit prin a cumpăra apoi terenuri pentru a construi de la 0. Prin 2002 am prins un teren în Băneasade 1.000 mp, foarte aproape de Ikeea, într-o zonă de top, unde, am construit un duplex imens (economia duduia pe atunci). Bineînțeles că majoritatea banilor erau din credite, dar am fost nevoit la un moment dat să vând casa soției (am luat 30.000 euro pe ea) pentru a continua lucrările.

Spre deosebire de ”păsărica lui băsescu” care a luat credit de trei milioane de euro pe trei ani fără să plătească un leu dobândă, eu am dat băncilor peste 50.000 euro dobânzi și comisioane, la un credit de 240.000 euro.

Ultima mutare, în 2008, a fost să refianțez la Pireus creditul de la Banca Transilvania, printr-unul mai avantajos, și să-l transform din euro în franci elvețieni :(.

Cu această ocazie imobilul a fost evaluat de bancă la 950.000 euro.

A urmat imediat criza, nu s-au mai făcut vânzări – iar eu ”țineam la preț” și vroiam cel puțin 500.000-600.000 de euro -, așa că nu am mai reușit să plătesc ratele și banca a scos casa la vânzare în 2011.

În Ianuarie 2012 ”am ieșit în stradă” împotriva regimului băsist, de tristă amintire (care se continuă strălucit cu regimul Iohanist). Am devenit ”un simbol” și începusem să deranjez grav sistemul. Care a reacționat.

Au încercat întâi să mă racoleze şi nu au reuşit.

Apoi să mă discrediteze, şi nu au reuşit.

Apoi mi-au ”aranjat un accident”, şi nu au reuşit.

Apoi mi-au executat casa: deocamdată au reuşit, dar încă nu s-a terminat! Instanţa va hotărâ dacă furtul pe faţă făcut e bine să rămână nepedepsit.

La final au încercat să mă bage ”la nebuni”, și nici asta nu le-a reșit!

După vorbe șoptite că ”nu e bine Avrămuță” ”să te pui cu ăștia” la amenințări cu moartea, apoi la înscenarea unui accident și la represiuni financiare. Văzând că nu cedez, că nu sunt „de vânzare” şi nici nu mi-e frică, Serviciile au zis că e bine ”să-mi bag mințile în cap”. Și ce poate fi mai potrivit pentru asta decât ”să mă lase în fundul gol”? Furându-mi 10 ani de muncă! Sau ”să mă scoată nebun”!

Analizând Serviciile dosarul meu – mapa profesională – au identificat imediat o vulnerabilitate de care au zis să profite: creditul neachitat. Asta este ce ne trebuie, au zis ei, și au acționat. Prost, foarte prost, așa cum o fac rar. De fapt ei au acționat conform cutumei, metodei, așa cum o fac mereu. Însă ”oamenii” vizați, de obicei, nu au puterea să lupte cu sistemul, așa că cedează repede șantajului.

Stegarul dac însă, ”nu e om de rând, el este ”… un dac adevărat (dac, fără ”r”)

Cum au acționat?

Păi executorul a început repede procedura, pe furiș, fără să mă anunțe. Deși, cu un an jumătate în urmă mi-a executat apartamentul pe care părinții îl puseseră gaj pentru mine. Timp în care m-a sunat mereu și mi-a comunicat mereu, conform procedurii, actele la adresa notificată de mine oficial. Cu un an și jumătate înainte, la licitația casei părinților a tot luat legătura telefonic cu mine și chiar am venit și eu la licitație cu un prieten care cunoștea casa și se decisese să o cumpere el.

De data asta ”s-a făcut că plouă” și ” a mers pe burtă”.

Cum însă, ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, executorul , primind ordin de la Servicii să mă execute, a zis că ”să facă și el o afacere”, ”să profite puțin de ocazie”. Și a vândut pontul unui senator care și el, larândul lui, a zis că, ”dacă tot există o ocazie, e păcat să nu profite”!

Înscenează apoi împreună o licitație publică!

Unde vin doi ofertanți: unul oferă 125.000 de euro, senatorul 150.000 de euro. Și astfel, domnul senator, se alege cu un un chilipir: cu 150.000 euro cumpără o vilă de 550 mp construiți, în buricul târgului – cu superfinisaje: toții pereții și tavanele făcute în ”stuco venețian”, gresie și faianță de 80 euro/mp, parchet de bambus -, evaluată inițial de bancă la 950.000 euro. Curată afacere! Păi dacă ”aparții sistemului” și ”ai informația” înseamnă că ”ai putere”!

Dar surpriză: samuraiul dac fac le plângere penală pentru furt!

Samuraiul dac ”a simțit” de la bun început că ”ceva nu sună bine”, că ”ceva nu se leagă”:

  • nu sânt anunțat de către executor că mi se execută o casă evaluată de bancă la 950.000 euro, deși același executor executase anterioar silit casa părinților şi ţinuse permanent legătura cu mine
  • în aceiaşi zi când se execută casa, executorul vine la sora mea unde locuiam şi unde trebuia să-mi comunice orice act procedural şi se interesează de mine dacă mai locuiesc acolo (a vorbit cu bona nepoţilor mei)
  • executorul mă sună după două săptămâni de la execuţie (când expira termenul de contestaţie legal) şi mă întreabă dacă ne putem vedea; îi dau întâlnire peste câteva zile
  • la întâlnire se preface că totul este în ordine, iar la final îmi sune ceva de genul: „apropo, domnul e Avrămuţă, ştiţi că vi s-a executat casa din Băneasa?”

Tuturor le fac plângere penală: executorului, băncii, participanţilor la licitaţie.

Şi surpriză! Când merg în arhivă să văd dosarul, ce găsesc? Dovada clară a licitaţiei trucate.

Priviţi şi vă cruciţi!

Ofertele” făcute de participanţii la licitaţia publică – care sub jurământ afirmă că nu se cunoşteau – sunt identice: cu aceleaşi greşeli de punctuaţie, de ortografie şi de logică! Cred că nici un copil de generală nu ar fi fost în stare să facă un fals atât de groolan! Iar fi fost ruşine.

O dovadă evidentă că nu a fost vorba de o licitație publică, cum se pretinde, ci de o înțelegere murdară!

Iată aceste „oferte”, monstră de prostie fără margini:

oferta cump vila Nita Florea

oferta cumparare Toncu Ilie

Este evident de pe lună că ofertele sunt făcute de aceiaşi persoană! Procurorul însă, care e obligat de lege să descopere adevărul despre faptă și împrejurările faptei, nu a văzut nimic.

A văzut însă Dumnezeu și mi-a deschis și mie ochii.

Vine acum întrebarea normală: cum este posibil ca cineva să fie atât de prost? Și mai ales cum atâția inși instruiți, ”intelectuali” – un executor judecătoresc are același rang precum judecătorii și procurorii iar un senator și un reprezentant al băncii … – să fie atât de proști?

Răspunsul este simplu, l-am dat mereu în articolele mele pe blog, deși e greu de înțeles cu adevărat, în profunzimea sa, de către ”intelectuali”: ”când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, îi ia mai întâi mințile”. Când ”ceva trebuie să se întâmple”, atunci Dumnezeu va găsi o cale pentru asta, apelând inclusiv la gândurile/deciziile, cuvintele ori faptele ”oamenilor”, oricât de absurde ar fi sau ar părea ele.

Le-am tot mereu spus Serviciilor: nu vă puneți cu samuraiul dac că nu aveți nici o șansă!

Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă!

 


 

În 2012 am tot scris mesaje decente când sesizam derapaje ale PNL-ului de la promisiunile făcute, de la ”politica bunului simț” cu care ne-ai cucerit inimile.

Ți-am scris:

PNL plici de-aici!” – https://unsingurvot.wordpress.com/2012/09/01/pnl-plici-de-aici/

Crin, nu mai vrem plăcinte! Vrem mâncare bio!” – https://unsingurvot.wordpress.com/2012/06/15/crin-nu-mai-vrem-placinta-vrem-mancare-bio/

Crin, nu fi arogant!” –   https://unsingurvot.wordpress.com/2012/06/16/crin-nu-fi-arogant/

Nucleul dur al protestatarilor din Piața Universității îl somează pe Crin Antonescu să ia atitudine

https://unsingurvot.wordpress.com/2013/04/29/nucleul-dur-al-protestatarilor-din-piata-universitatii-il-someaza-pe-crin-antonescu-sa-ia-atitudine/

Am scris și ”Mesajul stegarului dac către Crin Antonescu” , în fond un elogiu adus ție, ca și celellalte de altfel – https://unsingurvot.wordpress.com/2013/01/04/mesajul-stegarului-dac-pentru-crin-antonescu/ în care totuși te atenționam:

Crin, dacă începi să faci înțelegeri murdare de tipul ”pactului din noapte de la Cotroceni”, ”pactului cu UDMR-ul”, pactului cu cei ce vremelnic ”conduc” UE, toate în detrimentul poporului, te vei prăbuși înainte să-ți iei zborul.”

 

În toate îți sesizam că România așteaptă de la tine și de la PNL altceva decât mizeria politică de până acum, altceva decât minciunile nerușinate pe care le îndrugă politrucii mereu, altceva decât ”interesul național” pe care aceștia îl țin mereu în gură. Așteptam altceva decât o nerușinată demagogie!

Am mers mai departe apoi și m-am autosuspendat din PNL când ai făcut alianța cu mafia băsistă – PDL-ul. ArticolulStegarul dac îi arată cartonaşul galben lui Crin Antonescu şi PNL-ului” –

https://unsingurvot.wordpress.com/2014/05/29/stegarul-dac-ii-arata-cartonasul-galben-lui-crin-antonescu-si-pnl-ului/ în care spuneam:

Aşadar revin şi îi spun lui Crin că dacă trădează încrederea românilor va rata intrarea în istorie, deşi este singurul care l-a înfruntat cu adevărat pe băse şi care, alături de Antena 3 au oprit ca România să nu fie la această oră un paşalâc băsist!

Să ne înţelegem bine: da, Ponta devine mai periculos decât băsescu dacă vine la putere, pentru că va prelua sistemul gata făcut de băse! Dar este aberant ca pentru a încerca să opreşti această oroare – nu este sigură reuşita demersului – să calci în picioare demnitatea celor care te-au susţinut până acum, puţina demnitate care a rămas în politica românească!

De aceea stegarul dac arată cartonaşul galben acestui demers PNL.

Dacă însă logodna PNL-PDL se transformă într-o căsnicie, atunci stegarul dac va scoate cartonaşul roşu şi-l va arăta PNL-ului şi lui Crin Antonescu! Şi le va arăta cartonaşul roşu, galben şi albastru peste tot pe unde îi va prinde!”

 

Pentru ca apoi să îmi dau demisia definitiv din partid, când ai făcut fuziunea cu gașca de mafioți ai lui băsescu. Articolul ”Samuraiul dac demisionează din PNL” – https://unsingurvot.wordpress.com/2014/07/31/samuraiul-dac-demisioneaza-din-pnl/

Deși anterior declarasem în clar „Crin Antonescu, te iubesc!” –

https://unsingurvot.wordpress.com/2013/04/01/crin-antonescu-te-iubesc/

Din cauza ta Crin! Pentru că tu ai făcut asta, nu partidul. Partidul doar te-a urmat.

Dar se pare că nu ai înțeles nimic!

Așa că a sosit timpul să o spun pe șleau: ai obligația morală față de toții românii care te-au crezut – şi toți antibăsiștii te-au crezut – să ieși în public și ”să-ți pui cenușă în cap”. Să recunoști eroarea făcută prin fuziunea politică cu mafioții băsiști. Să te dezici de ea şi să pleci din ea!

Dacă nu o faci înseamnă că nu mai ai pic de conștiință!

Dacă nu o faci vei fi groparul speranței noastre că se mai poate face ceva în politică!

Dacă nu o faci vei fi groparul democrației din România!

Peste tot pe unde am să merg cu steagul am să strig: ”Rușine Crin Antonescu! Ne-ai trădat!”

PDL-ul și PSD-ul nu ne-au trădat! Pentru că pe ei nu i-am crezut niciodată de partea noastră! Pe tine însă da! În ei nu ne-am pus niciodată speranțele, în tine însă da!

Eu nu am spus nimănui că îl iubesc, până la tine!

Am făcut-o la Congesul PNL – http://www.youtube.com/watch?v=qXdYYvKGtJE – în public, spunând că te iubesc și am dat trei motive:

  • Ai salvat țara de băsism – tu împreună cu Antena 3 și pretestele din 2012 – fiind singurul care a putut să-l pună cu botul pe labe pe băsescu, de câte ori acesta ieșea în public cu câte o declarație și îi paraliza pe toți politicienii noștrii de mucava
  • Ne-ai redat speranța că țara poate fi condusă decent, cu bun simț, în acord cu principiile justiției. Ai fost singurul politician credibil care a vorbit de principii în politică
  • Că ai avut curajul să îl aduci din afară pe Iohanis şi să îl impui nr. 2 în partid, periclitându-ți astfel poziția, deşi acesta te puatea concura – cea ce s-a şi întâmplat dealtfel

Ai vorbit mereu de principii, chiar și în politică!

Ai uitat Crin?

Ai reprezentat speranța adevărată pentru o țară însetată de dreptate și justiție.

Ai promis ”dreptate până la capăt”!

Ce-ai făcut cu speranțele noastre Crin? Atâta dejamăgire ai produs încât ne-ai distrus orice încredere că dreptatea mai poate exista. Ne-ai distrus încrederea în adevăr!

Ne-ai trădat Crin Antonescu!

Trezește-te Crin!

Recunoașteți eroarea!

Greșala recunoscută e pe jumătate iertată! La care se adaugă bunăvoința românului.

Dacă o faci vei redeștepta speranța pe care ne-am pus-o în tine, speranța că politica se poate face și pentru popor și nu doar împotriva lui. Vei reajunge în fruntea României adevărate, României profunde, care încă te mai așteaptă, și vei conduce lupta pentru democratizarea țării, pentru eliberarea acesteia din ghearele ”sistemului ticăloșit”.

Altfel vei fi cel căruia i se datorează victoria băsismului în România. Penalii penalilor subjugă definitiv țara, datorită ție în principal.

Ce n-a reușit băsescu să realizeze, reușești tu: instaurarea deplină a băsismului în România!

Bineînțeles că, am spus-o totdeauna, fiecare are ce merită! Dacă destinul țării este să fie cotropită deplin de băsiști așa va fi!

Dar nu uita vorbele scripturii: ”răul vine în lume, dar vai de cel prin care vine!”

Același lucru i l-am spus și lui Pleșu din 2012 încoace! Că, împreună cu întelighenția – Liiceanu și Patapievici – este vinovatul moral pentru existența regimul băsist. Pentru că ei le-au girat ideologic și atunci ”intelectualii” i-au urmat. Îi spuneam și lui atunci aceleași cuvinte: recunoșteți eroarea și, eu te voi susţine chiar și pentru președinţia României. Pentru că recunoscându-ți greșelile dai dovadă de conștiință, dai dovadă că ești viu și nu mort, și că dacă greșești, te poți îndrepta. Altfel, ori de câte ori vei greși împotriva poporului vei încerca să ascunzi greșelile cu motivații mai mult sau mai puțin sofisticate. Vezi articolul ”Despre ”intelighenția”” – https://unsingurvot.wordpress.com/2012/01/17/despre-intelighentia/, și ”Marea soluțiehttps://unsingurvot.wordpress.com/2012/02/15/marea-solutie/ în care spuneam:

”Soluția soft se baza, după mine, pe reîntoarcerea ”intelighenților” (Pleșu, Patapievici, Liiceanu și gașca) la adevăr. Se pare însa că egoul lor este atât de mare încât nu pot să facă acest pas. Pas care este atât de simplu: să recunoască că s-au înșelat în privința soluției numită traian băsescu. Asta ar descătușa o uriașă energie intelectuală: înțelegerea faptului că inteligența fără iubire, mintea fără inimă, ne duce ușor în iad. Va produce înțelegerea faptului că important în viață este adevărul și credința și, mai presus de toate, iubirea. Și acestea nu sunt deloc apanajul celor ”cu carte” ci, mai ales, sunt bine cunoscute celor simpli și modești.”

Așa cum fac instituțiile statului mafiot care nu sânt în stare să-și recunoască și să-și asume abuzurile și le acoperă cu alte abuzuri mai mari. Vezi ”Instituțiile majore ale statului sunt complici la uzurparea statului de drept în România” – https://unsingurvot.wordpress.com/2013/03/19/institutiile-majore-ale-statului-sunt-complici-la-uzurparea-statului-de-drept-in-romania/

Din punctul meu de vedere, dacă nu te trezești la timp și lași țara pe mâna sistemului mafiot băsist, ești mai rău decât Băsescu însuși! Pentru că băsescu nu e conștient de ce face și are, deci, circumstanțe atenuante. El este rău din naștere: este complexat și atunci este disperat după putere.

Dar tu însă ești conștient. Ca atare circumstanțele tale sunt agravante. De la tine lumea se așteaptă tocmai la lucruri contrare și nu la trădare.

E momentul să nu mai taci!

Trebuie să ieși din ascunzătoare și să-ți pui cenușă în cap!

Singura circumstanță atenuantă este că PSD-ul şi Ponta te-au trădat şi că ai vrut ca PNL-ul să câștige. Și că tu nu te-ai cramponat de putere, pentru tine.

Dar te-ai cramponat de putere pentru partid.

Ai sacrificat țara pentru un partid, confiscat acum de băsiști!

Crin, îți spun pe șleau: ți-ai bătut joc de 8,5 milioane de românii care au venit la referendum, și de restul care nu venit! Să-ți fie rușine Crin!

Bineînțeles că PSD-ul și Ponta poartă o mare vină că a trădat poporul – uitând promisiunile din campania USL – și apoi te-au trădat și pe tine și PNL-ul!au coabitat, că au pus-o pe Kioveși în fruntea DNA etc. Că, după ce s-au văzut cu sacii în căruță nu te-au mai vrut președinte.

Dar asta este natura lor Crin.

Tu nu ai dreptul, pentru că Ponta & co. sunt mincinoși comunisto-securiști, să lovești în popor! Vrând să le arăţi cât de tâmpiţi sânt și ce eroare au făcut înșelându-te, tu te răzbuni pe popor?

Steagul meu te așteaptă Crin!

Și ca mine gândește un popor întreg!

Un popor sătul de mafioții băsisți care ne-au cotropit viața cu mizeria lor morală!

Crin, nu ne da pe mâna mafiei băsiste!


Am promis prin 2013 că am să scriu povestea mea”, pentru a nu mai exista speculaţii pe temă!
Era aproape gata dar nu am mai publicat-o. Acum am regăsit-o şi cred că e un moment bun de a o prezenta!

”M-am născut” (în fapt mama a făcut chestia asta 🙂 ) la Constanța în 1967, pe 7 februarie, cam pe la ora 1.15 noaptea, într-o iarnă cumplită. Abia a reușit salvarea să o ducă pe mama la spital, după care circulația s-a blocat din cauza viscolului câteva zile. Sunt deci, cal de foc și vărsător, cu ascendent în plin scorpion (pentru cine știe câte ceva despre zodiace).

Constanţa mi s-a părut mereu un nume predestinat. Mai târziu aveam să descopăr că definiţia yogăi, de către autoritatea supremă la indieni – Krisna – este „constanţa de spirit în orice împrejurare; acelaşi la bine şi la rău. Acestei egalităţi de spirit i se spune yoga!” Mai apoi aveam să stau ceva vreme în Piteşti 🙂 pentru a-mi trăi ultimii 20 de ani în Bucureşti 🙂

Părinții mei lucrau la Trustrul de Construcții Hidro: mama era contabil-șef și tata maistru miner, topograf și artificier. Cum la TCH ”migrația” era foarte mare, ne-am tot plimbat prin țară, de la un șantier la altul. Astfel am ajuns să colind o grămadă de locuri: din Constanța am plecat în ′68, imediat după ce s-a născut fratele meu; mai aveam deja o soră născută în ′65; am plecat apoi la Lotru; în ′70 s-a născut sora noastră mai mică; la Lotru am făcut clasa a I-a; am plecat apoi la Câmpulung Mușcel, unde am stat nici doi ani; de aici am plecat la Slatina unde am stat până în clasa 10 inclusiv; am făcut utimii doi ani de liceu la Pitești; în ′85, după terminarea liceului am intrat la facultatea de matematică la București, la secția informatică; după cele 9 luni de armată făcute la artilerie, la Focșani, în ′86, am venit la facultate în București, unde am stat până azi.

Toate vacanțele le petreceam la cele două ”țări” ale mele: la Băbăița, în Teleorman, de unde era tata, și la Corbeni, în Argeș, lângă Vidraru, de unde era mama. La Băbăița eram 14-15 verișori: 8 ”de la oraș” și restul localnici. La Corbeni îl aveam pe fratele meu care era înfiat de la 4 ani de un unchi al mamii care nu avea copii. Și toate vacanțele nu făceam nimic altceva decât să mă joc. În fapt era o continuare firească a vieții de la școală, unde făceam același lucru. Când am mai crescut am fost nevoit să îmi mai ajut bunicii la munca câmpului, ceea ce îmi făcea, totuși, mare plăcere.

În ”timpul școlii” nu îmi plăcea deloc să pierd timpul cu învățatul. Singurul lucru care îmi plăcea era să mă joc. Și cum părinții nu erau ziua acasă (ba chiar, tata venea acasă la 2-3 săptămâni; rămăsese pe șantier la Lotru), eu, după ce veneam de la școală zburam la joacă, de unde mă întorceam doar noaptea târziu.

Până la liceu nu cred că am citit vre-o carte; citeam destul de greu, neavând exercițiu. Îmi aduc aminte că mie îmi lua o săptămână-două o carte pe care sora mea mai mare ”o mânca într-o zi”. În fapt, toată marea mea lectură, făcută la liceu, era redusă la câteva titluri pe care le-am reluat de câteva ori: Winnetou, Tarzan, Cavalerii, Cei trei mușchetari, Robin Hood și încă 2-3 titluri asemenea :). Asta bineînțeles că mi-a creat un handicap măricel: lipsă de cultură.

Mai aveam apoi și o memorie deloc antrenată. Eu gândeam pe atunci că nu am memorie aproape deloc, și mă consolam că, din cauza matematicii: parte de memorie a fost ocupată de gândire, îmi spuneam eu, și astfel am stat liniștit. Lipsa culturii ca și lipsa memoriei sunt în continuare două ”lipsuri majore” ale mele.

Totuși, de mic ”mă simțeam în stare de orice”, credeam că pot excela în orice domeniu. Și credeam, deasemenea, că orice copil antrenat/educat corespunzător poate face performanță. Aș putea spune că ”vedeam” asta, acest potențial uriaș al fiecărui copil. Și mai ”vedeam” și că toți cei ce concură la educarea copiilor (părinți, profesori, mass media) ”habar n-au” ”cum să-i ia pe copii”, pentru ca aceștia ”să dea rezultate”. Vedeam cât de timizi, fără curaj și fără inițiativă sunt copiii din cauza acestor educatori ignoranți. Toți voiau/așteaptau ca copiii ”să reușească” din prima. Nu înțelegeau ”ce se petrece” în mintea unui copil. De atunci visam să-mi fac o școală particulară la Corbeni, unde să-i învăț pe copiii să devină ”caractere” puternice, cu principi ferme, și ”să nu aibă limite”.

Această siguranță a mea am adoptat-o inconștient de la părinți, care au fost o binecuvântare pentru mine. Deși nu am comunicat aproape deloc, nicidecum cum mi-ar fi plăcut mie, cu niciunul dintre ei (ba chiar cu tata am avut un conflic când m-am căsătorit și nu am vorbit câțiva ani), valoarea lor umană a fost un fundament important pentru formarea mea. După cum zicea Kant ”copiii nu fac nimic altceva decât ceea ce învață de la părinți”, mai întâi, apoi ”din societate”.

O mare binecuvântare în viața mea a fost bunica din partea tatei care m-a iubit enorm. Tata a fost singurul ei băiat rămas în viață, pe lângă cinci fete, care au trăit toate peste 70 de ani. Și cum era frumos și deștept, și singur printre atâtea fete, și părinții și surorile îl iubeau și îl cocoloșeau. Și cum eu rămăsesem singurul băiat al tatii după ce Luci, fratele meu a fost înfiat, iubirea bunicii s-a canalizat spre mine. Mă iubea cu așa disperare că nu mă lasa nici să mă spăl singur pe mâini sau pe față. Dacă cineva se atingea, în vre-un fel de mine, lua foc. Acum îmi dau seama că iubirea ei a însemnat enorm pentru încrederea mea în sine. Oricine este iubit așa devine puternic și sigur pe el.

Am avut noroc –o mare binecuvântare de la Dumnezeu- ”mă pricepeam la matematică” (asta m-a ajutat mai târziu ca toate ”școlile” pe care le-am făcut să-mi pară joacă de copii). Nu știu cum s-a întâmplat, dar eram foarte sigur că mă pricep foarte bine la matematică, deși ”nu am lucrat” niciodată acasă. De fapt eu nu îmi aduc aminte să-mi fi făcut vre-odată temele acasă la vre-o materie, deși pare aproape imposibil (probabil pentru că toată atenția mea era captivată de joacă). Totuși, un fapt absolut remarcabil pentru mine, care a contribuit mult ulterior, s-a petrecut în clasa a IV-a, când învățătoarea mea Vasile, care deasemenea mă iubea foarte tare, deși nu știu deloc de ce (asta a fost altă binecuvântare de la Dumnezeu) m-a dus la o clasă mai mare ”să le arate” acelor copii cum, un elev cu o clasă mai mică poate rezolva problemele lor la matematică și ei nu.

Pe lângă matematică mă pricepeam foarte bine la științele ”exacte”. Și deși nu am învățat niciodată până în ultimii doi ani de liceu, participam la olimpiade la toate aceste materii. Totuși ”performanța” maximă atinsă a fost calificarea pe faza pe țară la matematică, în clasa a 8-a. Diriginții toți îi spuneau mamii despre mine că sunt ”brânză bună, în burduf de câine”.

Îmi aduc aminte și de primul 4 din viața mea. Venisem la Slatina, în trimestrul 3 din clasa a III-a. Și pentru că ”veneam de pe șantier” unde nu se prea făcea școală, și unde eram oarecum privilegiat (mama fiind contabil-șef era ”cineva” acolo, deși eu nu am știut niciodată asta), nu am știut ceva la istorie și am primit imediat 4. Pentru că părinții mei erau foarte severi și aveau pretenția să învățăm foarte bine, mi-a fost frică să vin acasă și m-am pitit într-o scară la un bloc vecin. Tata chiar găsise o metodă inovativă de stimulare a noastră să învățăm: la fiece două săptămîni, când venea el acasă, trebuia să ne prezentăm cu carnetul de note. Și el, în mărinimia lui, ”ne ajuta” să avem numai 10, ”pe linie”: la orice notă mai mică adăuga numărul de ”lovituri de curea” necesare, în palmă sau la fund, la alegere J, și astfel copiii lui aveau doar 10. Ne dădea chiar și o dispensă: nota 9 era exceptată de la mărire.

De mic aveam o personalitate puternică. Eram deosebit de voluntar, plin de inițiativă. Dar și ”un contestatar”. Eram ”în prima linie” la orice. În clasa a I-a, când mama mi-a reproșat că nu sunt ”ascultător” la școală și nu sânt atent la doamna educatoare, eu i-am replicat: ”cine mamă, proasta aia, să mă învețe ea pe mine?”. Mulți profesori au avut mai apoi conflicte cu mine, pentru că nu acceptam ușor injustițiile de care era plină școala noastră. Pentru că mă revoltam imediat, eram adesea acuzat de profesori că-i sfidez. Doar frica de pedepsele tatii mă făceau să nu mă revolt prea tare. Totuși aveam relații excelente cu profesorii iubitori de copii. Când am plecat din Câmpulung la Slatina, în timpul clasei a III-a, educatoarea a rugat-o pe mama să țină legătura în continuare pentru că vrea să știe ”ce-o să ajungă copilul acesta”. În timpul gimnaziului, făcută la școala generală nr. 8 Slatina, am avut parte, deasemenea de un colectiv de profesori excepționali, cu toții.

Când eram mic aveam o părere excelentă despre părinții mei. Bineînțeles că și acum îi consider deosebiți și unici. Și, în general, ”oamenii mari” îmi păreau atât de siguri pe ei, și știau atâtea, încât mă timorau. Mai târziu am început să văd că, ”oamenii mari” fac mereu aceleași lucruri și spun mereu aceleași lucruri, și că, de fapt, ei ”nu prea gândesc”. Asta se întâmpla în primii ani de liceu.

Pentru că totuși la școala generală am avut profesori excelenți, am intrat ușor la liceul de mate-fizică din oraș, la mate chiar cu 10, și cam 7 la română. Apoi, timp de doi ani, nici la școală nu am avut profesori interesați ca noi să învățăm, și ca atare, din perspectiva învățării au fost doi ani complet pierduți. Am ajuns ca, la admitere la treapta a II-a, la liceul de mate-fizică din Pitești, aproape să pic, din cauza notei la matematică: 5 și ceva. M-a salvat fizica, pentru că mai făcusem ceva-ceva la ore. Și pentru că la Pitești se făcea școală adevărată, iar eu am învățat pentru prima dată în viață mea, dar doar la mate, la bac am luat 10, cea ce nu a mai reușit decât un coleg olimpic de la o clasă vecină, care a și rămas profesor la universitate, mai apoi.

Cum spuneam, în primii ani de liceu, lumina în care îi priveam pe ”maturi” a început să ”prindă pete”. Dar n-am dat prea mare importanță. Până când, obligat fiind de un prof de română (care nu vroia ”să mă treacă” la sfârșitul liceului), am citit ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”. Eram cred a 11-a. A fost prima carte adevărată citită de mine. Am fost bulversat. M-am trezit parcă dintr-o transă. Parcă aș fi dormit până atunci. Câte probleme adevărate există și lumea merge liniștită înainte, ca și când ”nimic nu s-ar întâmpla”.Neliniștea metafizică” de care vorbea Camil Petrescu m-a cuprins cu totul și, de altfel, mă caracteriza perfect. Și ca să pună și gaz peste foc, un coleg mi-a dat o revistă de cultură, Astra brașoveană, care, pe ultimile două pagini avea o rubrică intitulată ”Enigme în lumea modernă”. Am citit acolo despre fel de fel de ”mistere” neelucidate legate de locuri, monștrii, ozn-uri și extratereștrii dar mai ales despre ”personaje” deosebite: Arigo, un țăran din Argentina care opera, în stare de transă, cu un cuțit de bucătărie; celebra bioterapeută rusoaică Djuna; despre clarvăzătoarea bugăroaica Vanga Dimitrova și mulți alții. Povestea Vangăi însă m-a pus pe gânduri complet. Oarbă din naștere, ea reușea ”să vadă” ce se va întâmpla în viitor oricărui interlocutor. Evenimentele majore, bineînțeles. Multe confirmate ulterior, și după 20 de ani.

Povestea ei a fost ca un șoc pentru mine, pe terenul ”pregătit” în prealabil de ”neliniștea metafizică” stârnită de cartea lui Camil Petrescu. ”Sunt eu un robot?” era gândul care mă măcina. Dacă destinul există, și se știe ”ce voi face”, atunci ”ce rost mai are să fac ceva?”, pentru că, nu?, tot acolo ajung. ”Ce rost mai am eu pe lume?”, ”am eu vreun rost?”, ”ce e bine, și ce e rău?”, sunt întrebările care mă chinuiau, aproape fizic. Și bineînțeles, nimeni din cei din jur nu avea vre-o idee sau soluție, și nu ”mă puteau ajuta” cu nimic. Îmi era clar acum că ”oamenii mari” erau doar ”niște mașini”, niște ”oi”, care făceu zi de zi aceleași lucruri, doar pentru că toată lumea face la fel, și doar pentru că așa au fost învățați. Oamenii cu toții, am înțeles eu, părinți și profesori, ”își trăiau viața” ”la întâmplare”. Măreția adulților se prăbușise: eram singur pe lume.

Am început să-mi notez toate aceste frământări și gânduri, în căutarea unui ”sens al vieții”. La un moment dat am descoperit o stare care îmi plăcea enorm, în care mă simțeam ”complet” și în care aș fi vrut să stau tot timpul. Totuși o pierdeam foarte repede, pentru a nu o mai regăsi decât foarte greu; de fapt uitam de ea. Îmi reaminteam de ea după săptămâni și chiar, la început, după luni de zile. Era o stare, o numeam eu atunci ”concentrare maximă”, dar acum îmi este evident că este ”conștiența”, ”prezența”, vigilența”, ”luciditatea”, pe care o caut acum, și care atunci era într-o formă ”rudimentară”. Bucuria cea mare este că, în fapt, fără să studiez în prealabil, m-am apropiat natural, prin forțe proprii, de ”soluție”.

Găsisem chiar un exercițiu care mă aducea în acea stare de concentrare: țopăiam prin casă cu picioarele legate la glezne. În fapt acum îmi dau seama ce se întâmpla: fiind ”o activitate” nouă, neuzuală, ești obligat ”să fi foarte atent”, altfel te poți ușor răni. Această ”atenție mărită” se apropie foarte tare de starea de conștiență/prezență căutată acum. În fapt, starea de conștiență/prezență/ vigilență totală, este starea de ”atenție totală fără gânduri”.

Acestea erau preocupările mele când am terminat liceul. Mama era foarte grijulie cu mine atunci, pentru că se apropia examenul de admitere la facultate (pe vremea aceea era o adevărată isterie intratul la facultate; toți colegii mei făceau meditație la materiile la care dăteau examen la facultate; eu nu am făcut o oră de meditați în viața mea, în fapt nu am învățat absolut deloc până ”într-a 11-a”). Ba chiar dădeam eu meditaţii unor colegi J. Și pentru că eu stăteam toată ziua lungit în pat, citind rezolvări din culegeri de matematică sau stând cu ”ochii în tavan”, gândind la ”rostul vieții”, mamei, obișnuită cu un copil hiperactiv, i se părea nefiresc: ”ce-ți lipsește mamă?” mă întreba destul de des, în acea perioadă. ”Tinerețe fără bătrânețe, și viață fără de moarte” a venit la un moment dat răspunsul meu. ”Eu zic să mai ieși și tu cu colegii afară” mi-a sugerat mama, un pic speriată.

Am terminat liceul și am mers să dau la facultate. În ultimul trimestru mă hotărâsem să merg la matematică, să mă fac profesor, pentru că acolo, îmi făceam eu socoteala, muncești mai puțin și ai timp destul ”să gândești”. În acea perioadă ”gânditul” mi se părea chestia cea mai tare, foate puțin utilizată de oameni, cea care îmi va descoperii mie ”rostul vieții”. Eram tare mândru de ”preocupările” mele. Înainte de examen îmi propusesem să iau peste 9.80 media generală. Am fost foarte dezamăgit: doar la geometrie am luat 9.95; la analiză și la algebră, la care mă consideram mai pregătit, am luat doar 7.5-8.5. Eram iarăși bulversat: eu ”mă simțeam leu” și s-a dovedit că eram doar ”o oaie speriată”.

Apoi, după o vară petrecută la țară, la coasă și la fân, am mers în armată. Au urmat nouă luni de frământări cumplite. Pe de-o parte căutările mele interioare, pe de alta armata, care simboliza în mintea mea războiul, pe care nu-l puteam accepta cu nici un chip. În plus, armata presupune supunere la ordin, cea ce pentru mine era de neacceptat. A fost o perioadă de lupte aprige. Cu o lună înainte de ”liberare”, adjunctul comandantului unității, după o lungă discuție cu mine în care a vrut să înțeleagă ”de ce sunt așa de rebel”, mi-a mărturisit că el a fost cel care s-a opus propunerii de a fi trimis la batalionul disciplinar, pentru toate problemele pe care le-am creat.

Un exemplu ca să vedeţi cât de rebel eram: săream gardul afară din unitate aproape în fiecare seară şi mă întorceam cu gogoşi, pentru a fi limpede pentru toată lumea că am fost „în libertate”.

Apoi a venit vara dinaintea începerii facultății. Principala mea preocupare era ”gânditul”, care se învârtea în cerc în jurul acelorași probleme. Oricum aveam sentimentul că fac ceva superior, care nu putea fi făcut ”de oricine”. Când, în ajunul plecării la facultate, i-am zis mami să mă lase să stau un an acasă, ca ”să-mi limpezesc gândurile”, ”să văd încotro s-o apuc”, aceasta mi-a reproșat disperată că ”vreau s-o omor”. ”Toată lumea abia așteaptă să intre la facultate și tu vrei să renunți?”, îmi spunea ea. Nu aveam cu cine discuta. Am plecat spre facultate fără nici un chef de așa ceva. Mintea mea era în altă parte!

Odată ajuns în București, ”neliniștea metafizică” s-a amplificat. Singurele mele preocupări erau cele legate de ”înțelegerea vieții”. În aceste momente ”mi-au picat în mână” cărțile care urmau ”să facă lumină” în mintea mea. Întâi ”Puterea extraordinară a subconștientului tău” a lui Joseph Murphy, apoi ”Hrana vie/crudă”, a lui Ernst Gunter, și mai ales ”Filozofia ezoterică a Indiei”, de C.J. Chatterij și ”Puterea gândului” a lui Swami Shivananda. Puterea subconștientului m-a lămurit că orice crezi cu tărie se va întâmpla (deopotrivă credințele pozitive –încrederea-, cât și cele negative – fricile), și am înțeles și de ce am avut o sănătate relativ fragilă; hrana vie mi-a lămurit tainele alimentației – hrana crudă, formată din semințe și verdețuri -, care era un alt punct esențial în preocupările mele: imediat am renunțat să mai mănânc carne și au trecut deja 25 de ani de când consider că am o sănătate de fier (de atunci la întrebarea câți ani am răspund inflexibil: ”19”); puterea gândului mi-a lămurit că orice e posibil, dar că, pentru asta trebuie să am un control total al minții; și, în fine, filozofia ezoterică mi-a lămurit foarte clar faptul că există un ”scop al vieții” și există și ”o cale” care te poate duce acolo, și că toate religiile țintesc spre acest scop și această cale, eventualele diferențe între ele provenind din faptul că se aplică unor populații diferite, în contexte diferite. Ea m-a determinat apoi să citesc ”Noul testament” și ”Viața și învățăturile lui Budha”.

Toate ideile din aceste cărți rezonau deplin cu tot ceea ce eu ”simțeam”. Mă regăseam cu totul în ele. Până atunci nu pot spune că eram ”un ateu”, ci doar că nu știam nimic despre subiect, era ceva de care nu eram interesat încă, pentru că nimeni din jur (nici cărți pe temă nu mi-au picat în mână) nu avea decât ”păreri” despre subiect, cu atât mai puțin ”argumente solide” pentru a-mi putea determina o părere.

A urmat, bineînțeles, citirea Noului Testament. Am fost zguduit de forța ideilor lui Isus, de adevărul lor, și de neînțelegerea de care ”se bucură ele” în lume, în ”lumea reală”. Neînțelegere generată de faptul că, în fapt, învățătura lui Isus este necunoscută, toate ”credințele” și ”convingerile” creștinilor venind ”pe ocolite”, fiind ”la mâna a doua” și nu direct de la sursă (la fel cum copiilor, care nu știu să citească, li se povestește despre fizică sau despre orice altă materie de către cei care au auzit și ei de la alții, sau poate au citit chiar ei o parte din ea, dar nu au avut timp, interes ori capacitatea de a o studia și înțelege în întregime).

Înțelegerea reală vine doar din experiență directă. Trebuie ”să studiezi” cu atenție orice vrei ”să faci bine”.

Aceleași neînțelegeri domnesc de altfel în toate ”religiile”: ”practicanții”/”credincioșii” își întemeiază ”credința” și ”practica” pe cunoștiițe obținute după ureche, ”din auzite”, din ”gura lumii”, ”la mâna a doua” (sau a zecea) și nicidecum direct ”de la sursă”.

Toate religiile spun că omul este de origine divină, că ”Dumnezeu se află în interior” și că doar acolo trebuie căutat și poate fi aflat, și nicidecum în altă parte. Și că toți oamenii au același potențial, nu unii sunt ”aleși”, ”sunt mai șmecheri”, și alți sunt ”obișnuiți”, ”sunt mai fraieri”. Dar că, bineînțeles, fiecare dintre noi este liber să aleagă ce-l interesează, cât timp se află ”pe acestă lume”. Și că cine ”cunoaște adevărul” este liber și este fericit, iar cine nu-l cunoaște este sclav și suferă. Necunoașterea legii –fizice sau spirituale- nu ne scutește de consecințele utilizării lor necorespunzătoare.

Isus afirmă chiar, cu subiect și predicat, că ”cine crede în Mine, va face și el ce am făcut eu, ba chiar lucruri și mai mari”. Dar câți dintre noi au curajul ”să creadă” că, e posibil ca, oricare din noi, să învie un mort sau pe el însuși, sau măcar să vindece orice boală a semenilor. Sau că e posibil ca oricând să îl vadă pe Dumnezeu.

Eu am crezut asta cu tărie de când am citit cuvintele lui Isus. Nu reușeam însă să înțeleg cum să fac ”să-L iubesc pe Domnul Dumnezul meu” și cum ”să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”. ”Lumea” încă trăia în mine. Egoul era pe baricade, iar eu nu înțelegeam că el e bariera, singurul obstacol.

Eram atât de profund recunoscător acestor cărți, dar mai ales ”filozofiei ezoterice” (care mi-a deschis ochii în domeniu, putându-mă orienta apoi spre toate celelalte), încât nu voiam altceva decât să fac cumva rost de bani și s-o împart fiecărui om (toate aceste cărți circulau clandestin, la acea dată). Repede a venit ”revoluția” și ea împreună cu toate celelalte titluri amintite au fost printre primele editate, și apoi reeditate. Eram convins atunci că ”toată țară gândește la fel”. Am cumpărat zeci de exemplare pe care le ofeream fericit cunoștințelor, care însă nu reacționau pe măsură. Așișderea s-a întâmplat ulterior, cu numeroase alte cărți, care, pentru mine, însemnau infinit. Mai m-am ponderat de atunci: mulți privim în aceiași direcție, dar avem fiecare ”ritmul nostru”. Oricum ar fi, explozia de cărți care spun pe șleau adevărul dovedește că lumea se află în pragul unei schimbări profunde.

În ”filozofia ezoterică” găsesc o frază celebră spusă de Isus: ”Cunoaște adevărul, și adevărul te va face liber”, frază care mi-a liniștit sufletul înebunit de căutare. În acel moment mi-am stabilit complet scopul vieții: cunoașterea adevărului!

Mult mai greu avea să se dovedeascăgăsirea căii”, și mai ales înțelegerea și mersul pe ea.

În ′87 sau ′88, de paște, am cunoscut-o pe Coca, viitoarea mea soție, care avea să-mi fie, de la bun început, ghid pe această cale. Eram prins ”cu totul” de aceste ”lecturi” (care m-au absorbit în întregime, nu mă mai interesa nimic altceva) când am întâlnit-o, pentru ca, după 3-4 ani, să devină soția mea. E demn de mențioanat că era o persoană scundă, rotofeie bine, cu 25 de ani mai mare ca mine, cu 3 ani mai mare chiar ca mama – eu având 20 de ani, foarte înalt și relativ slab J. O persoană cum nu-mi închipuiam că există: un caracter moral, în opinia mea, desăvârșit. Și care, de mică (de la 2 ani) ”știa orice”. Avea nativ capacitatea de ”vedea dinainte” ce se va întâmpla și de a vindeca. Putea contacta ”orice persoană” ”în viață sau nu” și ”vorbi” cu ea.

În ′89, în primăvară și apoi în toamnă am avut două tentative de fugă din țară, terminate la ”pușcărie”. Am stat cred 2-3 săptămâni pe acolo. M-au exmatriculat și de la facultate. Coca, când a aflat de tentativele mele, ”mi-a reproșat” că dacă ar fi știut ce vreau să fac mi-ar fi spus ea cum să procedez. De fapt eu nu doream să plec din țară, tentativele mele de fugă fiind doar un fel de sfidare și un fel de ”a mă da mare” că nu mi-e frică de nimic. Aveam pe atunci o prietenă (și ea mai mare, însă cu doar 15 ani, și cu doi copii de 10 și 12 ani) care era disperată să plece în SUA (a și plecat în ′90), și am vrut să-i arăt că eu, dacă vreau, plec oricând.

Apoi a venit ”revoluția”, care m-a prins la țară, la Corbeni, lângă Vidraru. Cum eu deja eram ”într-o mare revoluție/luptă interioară”, având și probleme cu securitatea pentru tentativele de fugă şi făcându-le probleme mari şi părinţilor la servici (au trebuit să dea cu cu subsemnatul la securitate), și vorbind cu Coca, în care aveam o mare încredere, am rămas la țară și nu am participat în nici un fel la ”așa zisa revoluție”. Așa a fost să fie: cunoscându-mă cât de ușor ”sar la bătaie” (deși niciodată nu m-am bătut cu cineva), toți m-au sfătuit să rămân la Corbeni.

După ”revoluție” Coca m-a îndemnat să fac facultatea, spunându-mi că, ”pe calea spre Dumnezeu” trebuie să fim responsabili și să terminăm ce am început. Deși nu aveam nici un chef, am acceptat. Cum la facultate nu învățasem nimic pentru că tot timpul fusese dedicat căutării mele, am hotărât s-o iau curat de la început, ”să fac ceva serios”.

Și cum până în toamnă era cale lungă și ai mei erau extrem de supărați pe mine din pricina ”problemelor create”, a trebuit ”să fiu băiat cuminte” și să mă angajez până atunci. Așa că 6-7 luni de zile am mers cu tata în mină, la Rucăr, unde al lucrat ca miner necalificat. ”Câștigam”, pe atunci, un salariu de 6-7 mii de lei, în condițiile în care mama, contabil-șef o viață întregă lua până în 3 mii.

A urmat examenul la universitatea din Pitești, pentru care mă pregătisem un pic, între 2 schimburi și, mai ales, când puteam să renunț la ”Viața Maeștrilor” a lui Spalding (cunoscătorii știu bine lucrarea). A fost o experiență plină de învățături: am intrat al doi-lea, cu 9.80 sau ceva de genul. Cum mândria mea era încă la cote înalte, și cum la geometrie, unde făcusem perfect luasem sub 9.5, vroiam să fac contestație. Am dat fuga la București, la Coca, să-i spun situația. Ea a râs de mine, și m-a întrebat ”ce importanță are nota?”. Mi-a arătat carnetul ei de note din liceu și diploma de bac. La bac avea aproape 5 pe linie. Pentru ea, care nu știa ce-i mândria, nota nu însemna nimic, dar pentru mine?!

Este una dintre ”amintirile” mele pe care le cunosc foarte clar (în general eu nu-mi amintesc mai nimic din cele petrecute, abia acum începe să-mi revină memoria, un pic). Eram atât de mânios, că nu mă puteam liniști. Nu am putut dormi în acea noapte; pur și simplu nu-mi mai stăpâneam mintea. Aceasta a fost lecția pe care pe care Dumnezeu mi-a dat-o pentru a-mi cunoaște mândria, orgoliul, egoismul. Atunci, bineînțeles nu am înțeles nimic (în mare parte din cauză că mințeam: Cocăi îi spuneam că sufăr din cauza nedreptății comise –lucrarea mea era de 10 curat, eram convins, și îmi dăduse cu peste 50 de sutimi mai puțin- dar, de fapt, eu sufeream că nu intrasem primul). După 2-3 zile m-am liniștit și nu am mai făcut contestația.

Fac o paranteză – un salt de 15 ani – pentru a povesti ”întâmplarea” care a provocat a doua insomnie din viața mea. Eram deja în afaceri, ”partener” cu un bun amic. Pentru că eu nu prea eram interesat de bani, cel puțin aparent, nu știam decât foarte aproximativ ”cum stau lucrurile” aici. Aveam împreună în construcție două vile. Când ”am făcut socotelile”, la o investiție de 300.000 de euro, în mare parte din credite, eu aveam ”investiți” cu 10.000 mai puțin. Trebuia să mă hotărăsc ce fac: mai aduc zece mii, sau împărțim investiția proporțional, nu jumi-juma cum eram până atunci. Pentru a doua oară în viață, nu am putut dormi noaptea. Iarăși nu-mi mai puteam stăpâni mintea. Până la urmă am vândut casa în care locuiam –pe care am luat 31.000 euro- pentru a investi ”în afacere”. Până acum credeam că din lăcomie am făcut-o, acum văd că a fost o amestecătură explozivă de orgoliu și lăcomie.

Și unde duc orgoliul și lăcomia? Simplu: la suferință. În fapt, orgoliul și lăcomia sunt caracteristicile majore ale diavolului, ale egoului. Dacă nu învățăm lecția, istoria se va repeta, din ce în ce mai dureros. Și nu putem avea pretenția ca cineva să învețe din experiența noastră. Este de ajuns să învățăm noi. Este ideal ca măcar noi să învățăm din ea. Fiecare are din plin de unde să învețe: din propriile experiențe. Experiențele noastre dureroase sunt adoima simptomelor pentru o boală: un indiciu să fim atenți că ceva, undeva, nu facem ”bine”. Să descoperim acel ceva și să-l înțelegem corect. Apoi ne va fi ușor să facem ce trebuie în acel domeniu, și să fim astfel, ”liberi de suferință” (Budha descrie iluminarea drept ”sfârșitul suferinței”).

Dar să revenim la oile noastre. Luasem hotărârea să fac temeinic facultata, așa că m-am dus la ore conștiincios. Bineînțeles că eu studiam cu adevărat lucrările ”spirituale” și nu cărțile de matematică. Și mergeam cât puteam de des la București, să vorbesc cu Coca, care avea răspuns la orice întrebare. Singurele lucruri interesante pentru mine erau cărțile spirituale. Când mintea era obosită de atâtea idei, multe noi, mă jucam. Începeau să apară calculatoarele: z80, 286, 386, … până la ce este azi, dar, mai ales, o dată cu ele, jocurile pe calculator. Eram în stare să stau zile întregi pe calculator ”să împușc baloane și rațe” ”să culeg morcovi” sau ”să dărâm cărămizi”, adoima cum, când eram copil (deși eu mă simt și acum la fel) aș fi jucat încontinuu fotbal, ”cărți” sau orice altceva. Abia de doar câțiva ani nu mă mai interesează jocurile, deși nu cred că de tot J. Liceenii își mai aduc aminte de o-game, pe care am cheltuit zilnic câteva ore, mai bine de un an, și nu am renunțat până nu am ajuns primul în acel univers (Burebista mă numeam).

Oricând aveam ocazia vorbeam cu colegii și cu profesorii pe teme spirituale. Așa s-a născut conceptul de ”conștiință de rățușcă”. Conștiința de rățușcă este o poveste care vorbește despre cunoșterea care vine din interior. Când avem curajul de a ne urma intuițiile, intrăm într-o altă lume, în lumea performanței, a excelenței. Să ”fi ceea ce ești”: această încredere în sine este fundamentul unei vieți împlinite. Pe larg, găsiți acest concept dezvoltat aici:

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=lmh-GbS62bM# .

Tot într-una din aceste discuții, eram în anul I, i-am ”mărturisit” unui profesor, de față cu întreaga clasă, care ”ne chinuise” 2 ore la un seminar ca să aflăm rezultatul unei integrale celebre, că, la sfârșitul facultății voi putea să dau rezultatul oricărei integrale, direct, fără vre-un calcul, prin intuiție. Eram perfect convins că putem ști orice, dacă ne antrenăm corespunzător. Bineînțeles că nu m-am antrenat deloc în acea direcție.

Eram, cred, anul II, când am ajuns lider de sindicat, peste noapte. În timpul unei greve studențești, nimerindu-mă acolo, bineînțeles că ”am sărit imediat la luptă” și am ținut un discurs patetic despre idealurile marilor noștri înaintași care s-au jertfit pentru ca noi să ne ocupăm de viețile noastre mărunte și anoste. Am plecat la București cu încă o colegă, lideră ”cu ștate”, unde ne-am întâlnit cu lideri din toată țara și am intrat la guvern la o întâlnire cu ministrul învățământului. Bineînțeles că totul s-a fâsâit destul de repede.

Am început apoi să vorbesc colegilor din universitate (doar eram lider de sindicat acum) despre spiritualitate, și mai ales despre învățătura lui Isus. Până când mi-am dat seama de fariseismul și ipocrizia mea: ce spuneam eu era absolut minunat, dar ce făceam eu nu era la fel. Spuneam de atunci (sunt deja peste 20 de ani) că trebuie să ajungem să nu mai mințim în nici o împrejurare, și viața mea era plină de minciună. Așa că am renunțat la ”propăvăduit”, până când ”nu o să mai mint”. Încă nu a venit momentul, dar este aproape (sper J); oricum, eu îl aștept cu drag.

În fapt, de mai bine de 20 de ani cred acest ”lucru”: când o să ajungem să nu mai spunem nici o minciună, o să-L vedem pe Dumnezeu. Și această credință/convingere se întărește pe zi ce trece. Vă țin la curent J.

Părinții nu prea s-au băgat în deciziile care le-am luat, dar nici eu nu le-am cerut părerea vre-odată. Asta este urmarea, evident, a ”educației” primite. Părinții mei, țărani la origine, după ce au făcut liceul au plecat ”la oraș”. Ambii au fost foarte buni la învățătură, dar nu au făcut facultate. Au muncit cinstit toată viața; nu știu să fi făcut ”vre-o învârteală”. Nu aveau treabă cu biserica (ceea ce mi se pare ok), deși erau creștini. Comunismul și-a pus amprenta. Tata, după 70 de ani a devenit ”bisericos”. La muncă, și nu numai, erau profesioniști, foarte buni în meseria lor. Mama este o fire retrasă, super conștiinciosă și nu-i place să ”iasă în evidență”. Tata este ”viceversa”. Îi place ”să se afișeze”, și cum este destul de timid (deși nu pare deloc), trebuie să apeleze ”la un păhăruț”, să ”i se dezmorțească limba”. Este mare amator de petreceri, de distracție, ”îi place viața”. La evenimente –nunți, botezuri, etc.- este ”sufletul petrecerii”. Totuși a băut foarte mult toată viața, ceea ce a deranjat-o mult pe mama.

Conflictul major cu tata l-am avut când m-am căsătorit cu Coca. Am avut divergențe mereu, dar ca băiatul lui să se însoare ”cu una mai mare ca mă′sa”, nu putea tolera. Îmi aduc aminte, eram la Corbeni, la bunici (unde eu mergeam oridecâteori aveam ocazia) cu Coca, și au venit și părinții. Bunicii o acceptau pe Coca, ba chiar o iubeau ”pentru că e foarte deșteaptă”, zice-au ei, că ”știe orice”, și îi luau apărarea. Tata, când ne-a văzut, a început ”să tune și să fulgere” și să ne amenințe că ne omoară. Coca nu s-a sinchisit, iar eu încercam să-mi ”țin cumpătul”. Până la urmă ne-am împăcat, și Coca îl tachina că a vrut să ne trimită ”pe lumea cealaltă”.

Mama n-a acceptat niciodată, în sinea ei, relația noastră, dar știa că ”n-are ce-mi face”. Pentru că ei nu-i plăcea, și nu da voie ca alții ”să se bage” în viața ei, nici ea nu se băga în viața celorlalți. Pentru mine asta am considerat-o o binecuvântare, pentru că, atunci când faci ”ce vrei tu” devi responsabil și conștient că doar tu ”porți vina” a ce ți se întâmplă în viață. Trebuie să-ți trăiești viața, altfel, dacă ”urmezi” părerile celorlalți vei fi mereu cu ”păreri de rău”, și nu vei face nimic ”din plin”, implicat total. Și astfel nu vei ajunge niciodată la performanță.

Cu toții se așteptau ca eu ”să fac performanță” în viață, să devin ”om mare”. Așa erau ”premizele” la o evaluare rapidă. Eram foarte apreciat la școală, deși notele, de multe ori, nu mă confirmau. Pentru mine ”să fac o facultate”, de exemplu, era o joacă. Problema era dacă ”se merită” să pierd timpul făcând-o. Așa că, atunci când m-am îndreptat spre ”spiritualitate” și nimic altceva nu mă mai interesa, părinților nu prea le-a căzut bine. Ei voiau, mai degrabă, ”să fiu cineva” decât ”să fiu fericit” (aproape toți ne confruntăm cu asta J). Entuziasmul meu nu le pica prea bine, dar ce să facă. Când a apărut și Coca, de care eram și mai entuziasmat, ce să mai zic, ”au îngițit în sec”. Dar, cel mai important, cum am spus, m-au lăsat toată viața ”în pace”, să decid eu tot ce vreau.

Toată viața am fost super optimist, și super entuziast. Eu nu am văzut încă ceva asemănător. Știam/eram convins că o să fiu foarte fericit toată viața. Știam că sunt în stare de orice, numai că, credeam eu, deocamdată îmi lipsesc ”instrumentele”. Nu am avut, credeam eu, ”educația potrivită”. Acuma știu că ”Universul” ne dă fiecăruia exact ce ni se potrivește, exact în momentul care trebuie, pentru a putea înainta, cu viteza maximă posibilă. Cu cât ”ne apropiem de Dumnezeu” mai tare, cu atât suntem mai modești, mai smeriți și mai fericiți cu ce binecuvântări ”nemeritate” ne înconjoară Dumnezeu.

Cum am spus, am întâlnit-o pe Coca în ′87 sau ′88. Eram cam 15 persoane adunate la ea în apartament, pentru a sărbătorii paștele. Am văzut imediat ce capacitate extraordinară are, deși era total naturală, foarte simplă și deschisă. Am rugat-o să purtăm o discuție privată. M-a invitat a doua zi. Cum ne-am reîntâlnit am întrebat-o dacă pot și eu ”vedea” ”cum vede ea”. Mi-a spus că oricine poate avea această capacitate, ba chiar că o are, doar că nu este conștient de ea. Am întrebat-o ce trebuie să fac pentru a folosi această capacitate, dacă deja o am. Mi-a spus simplu că ”trebuie să iubești!”. ”Când o să iubești, o să ști tot ce gândește orice om”, mi-a spus ea. Mi s-a pus un nod în gât, eram complet luat prin surprindere, deși citisem deja cărțile pomenite mai sus, de adevărul cărora nu mă îndoiam nici un pic. Am întrebat-o, stingherit, ”cum să fac asta?”. A râs copios și mi-a replicat: ”Să iubești? Cum să iubești? Vrei să te învăț cum să iubești? Nimeni nu te poate învăța asta. Trebuie să înveți singur!”.

În cele din urmă, totuși, destinul a vrut ca ea să mă învățe cum să iubesc, prin exemplul personal. Când am întâlnit-o și mi-a văzut ochii prima dată, avea să-mi spună ulterior, i-a venit în minte că ”ferice de femeia pe care o va iubi acest băiat”, neștiind nici o clipă că ea va fi aceea. Abia mult mai târziu, după ani buni, când eram deja împreună, și-a reamintit.

Trăind lângă ea aproape 20 de ani, am început și eu, încet-încet, să iubesc. Mai am însă mult până ”să iubesc ca ea”. Încă ”nu pot vedea” ce gândesc alții, ”nu pot vedea” ce se va întâmpla, însă de multă vreme nici nu mă mai interesează asta. Fiecare om are de la Dumnezeu, darurile lui, și dacă ajunge să le cunoască și să le folosească, va avea o viață fericită și împlinită.

Iubirea este, cum spunea cineva, ”o stare de conștiință, nu o relație între persoane”. Iubire este atunci când îți pasă cu adevărat de cel de lângă tine, cunoscut sau necunoscut. Când îți pasă de ceilalți, ești viu, ește permanent atent la ei, vigilent, gata să ”le sari în ajutor”, dacă e cazul. Când plângi pentru ei și te rogi pentru ei, ca Dumnezeu să le deschidă mintea și inima pentru a-L cunoaște, pentru a iubi, și pentru a fi, astfel, fericiți și a avea o viață împlinită.

Coca era o ființă deosebit de plăcută. Era foarte cultă (la doar 10 ani plângea ”pe poeziile lui Eminescu”) și putea purta orice discuție cu oricine (eram complet diferiți: ea foarte cultă, eu incult, ea neînțelegând deloc matematica, eu excelând aici, ea făcând doar ”ce simte, eu făcând doar ”ce gândesc”). Toți cei care veneau la ea, și mai apoi la noi, plecau fericiți, în al noulea cer. Îmi amintesc de nenumărate nopți petrecute cu ”necunoscuți” care ”nu se mai putea dezlipi” să plece acasă. Deveneau prieteni totali după prima întâlnire. Veneau apoi mereu ”să-și încarce bateriile” la Coca din când în când, mai ales când aveau mare nevoie. Cel mai fericit eram când venea cineva prima dată la noi. Era ceva ”electrizant”. Dragoste la prima vedere. Nu am văzut ceva asemănător, nici pe departe, niciunde. De fapt am văzut la spectacole deosebite, unde evoluează ”virtuoși”, când timpul pare a se opri în loc.

Îmi amintesc de întâlnirea cu unul dintre profesorii de informatică din facultate, un suflet deosebit, fost olimpic la mate. Eram acasă la el și discutam intens, când deodată, profu sare în sus ca ars și fuge la bucătărie: i se arsese varza la cuptor, de a trebuit să arunce și cratița, și râdea gândind la ce-o să-i facă nevastă-sa când va veni acasă J.

Asta era și starea în care plecam eu de la ea, după fiecare întâlnire. Veneam la început cu mii de întrebări, și ea îmi dătea la toate răspunsuri, pe care eu le ”simțeam” perfecte. Nu-mi venea să cred că există cineva care ”să știe” orice, fără să-l fi învățat cineva. Eram ”îmbătat de fericire” după fiecare discuție cu ea.

Avea timp pentru oricine, oricând. Mereu îmi spunea că, toată viață, toți se plângeau în jurul ei că, nu au timp. Ori ei i se părea că ”are tot timpul din lume”. Mai târziu am înţeles de ce: ea nu vroia nimic ”pentru ea”, și deci, ”neavând nimic de făcut”, avea timp berechet.

Totul făcea doar ”când simțea”. Nu făcea nimic ”fără să simtă”: ”simțea” că trebuie să spele vase, ”simțea” că florile vor apă, ”simțea” că trebuie să meargă în cutare parc, sau biserică, sau localitate. ”Simțea” că trebuie să discute cu X, deși nu știa ce, de ce, sau despre ce. Astea veneau ”la fața locului”, la momentul potrivit.

Eram la spital internat, în ′89 (ne cunoșteam de un an și ceva), când mă trezesc cu ea în vizită. ”Am un mesaj pentru tine”, mi-a zis. ”Fă cea ce nu dorești, pentru a obține cea ce dorești”. Multă vreme m-am împotrivit acestei îndrumări. Tot timpul făceam doar ”ce voiam eu”. Acum sunt perfect de acord cu acea idee, înțeleg ce voia să zică: când renunți la ”eu”, Dumnezeu apare. Atunci nici nu voiam să aud că nu ”eu” trebuie să decid ce voi face.

Putea vedea orice: în urmă, ce ”s-a întâmplat”, dar și înainte, ce ”se va întâmpla”. ”Vederea” era în imagini (imagini color, râdea ea când era întrebată ”cum vede?”): vedea imaginile a ce s-a întâmplat sau ce se va întâmpla. Bineînțeles că ”se încredea” în ceea ce vedea, nu ”se îndoia” nici o clipă, dar nici nu încerca vre-odată să convingă pe cineva. Adesea o auzeam spunând: ”eu nu dau sfaturi, eu îmi spun părerea”. Iar dacă ”simțea” că trebuie să spună ceva anume cuiva, ce ar fi bine acesta să facă, o făcea spunând, ca și în cazul meu, că ”are un mesaj”, niciodată ca un sfat, fiecare trebuind să-și asume singur deciziile propriei vieți.

Întrebată de un prieten plecat în america în ′89 (cu azil politic) ce se va întâmpla cu România (era chiar în timpul ”revoluției”, pe agențiile internaționale se arătau imagini cu împușcături în București), i-a spus că ”a văzut” o imagine a unui pom toamna sau iarna, cu frunzele căzute, a cărei coroană era de forma României, apoi, deodată, brusc, apare o nouă imagine a pomului încărcat de flori de o frumusețe de neimaginat, a cărei coroană avea acum forma României împreună cu Basarabia. Și a ”a dat verdictul” Coca, România se va uni cu Basarabia și ”va curge lapte și miere atunci”.

Toate ”imaginile pe care le vedea” erau determinate de întrebările exacte ale celor interesați. Nu era interesată să știe ”ce se va întâmpla”, pentru că, se întâmplă ”ce vrea Dumnezeu”. Dar accepta să răspundă oricărei întrebări, pe orice temă. Trebuia doar ”să se uite” în direcția respectivă. Pentru asta, persoana cu care discuta trebuia ”să fie deschisă”, altfel ”nu vedea nimic”.

Povestea cum, fiind în tren la clasa I-a (lucra într-un labolator CFR pe atunci) și fiind o atmosferă destinsă, chiar veselă (de obicei la clasa I-a este mare ”sobrietate”), le-a propus să ”le ghicească” colegilor. La a doua sau a treia persoană, ”intrând în trecut”, a început să spună că ”vede un accident, bărbatul căruia îi ”ghicea” aflându-se pe bancheta din spate lângă o doamnă, el era îmbrăcat cu X, ea era îmbrăcată în Y, cu părul Z, ș.a., când bărbatul o întrerupe. Atunci sare soția acestuia de lângă el: ”spune-ți doamnă, spune-ți mai departe, eu sânt soția lui, și vreau să știu”. Bineînțeles că ”nu a mai văzut nimic”, ”culoarul pe care intra fiind închis”. Nu putea ”vedea nimic” fără voia ”proprietarului”, chiar dacă soția acestuia era interesată.

Cum tatăl ei a murit când ea nu împlinise doi ani, mama ei, foarte credincioasă, s-a ocupat în întregime de educația copiilor (mai avea un frate mai mare cu doi ani). Ambii părinți proveneau din familii relativ bogate, de preoți sau mici industriași, însă venirea comuniștilor i-a lăsat faliți. Mama ei, Silvia, cu o astfel de experiență dureroasă în familie (mama Silviei a înebunit când și-a pierdut averea și a rămăs săracă cu 3 copii), rămasă și ea singură cu doi copii, a avut de trecut momente extrem de dificile, pe care le trecea ”doar cu ajutorul lui Dumnezeu” (spunea ades că ”nu trebuie să ajungă ca maică-sa”, și că ”Dumnezeu nu îi va lăsa”).

Singura sursă de venit era o pensie de urmaș după căpitanul Mușică, căzut ”la datorie” în avioneta proiectată și construită de mâna lui. Acesta, asemenea Cocăi (cu care semăna leit) avea ”capacități”: de când a cunoscut-o pe Silvia, mama Cocăi, i-a spus că el o să moară tânăr, și că ea trebuie să aibă grijă de copiii lui. Când o plimba cu avioneta, numită ”YAR-Muș”, îi arăta toate cimitirele peste care zburau, pentru ”a-i reaminti” de ”presimțirea” sa.

Silvia învățase la o școală evreiască, unde ”se mânca religie pe pâine”, cunoașterea scripturii fiind esențială. Și cum ea însăși avusese un bunic preot, Dumnezeu a ajuns foarte important. Totul în viața ei grea de mai apoi a fost centrat în jurul lui Dumnezeu. Morala creștină a fost esența educației primite de la maică-sa. Astfel, Coca, de mică, a învățat că ”nimic nu se poate face fără Dumnezeu”, orice trebuia început și terminat ”numai cu Dumnezeu”.

Povestea uneori un episod în care cineva i-a furat cheile de la bicicletă. Mersese într-o vizită și lăsase bicicleta legată în scara blocului. La întoarcere a observat lipsa cheilor, lădița fiind deschisă. ”S-a uitat” să vadă ce s-a întâmplat și ”a văzut un tânăr care cotrobăia prin lădița cu chei”, tânăr care o văzuse când intrase în scara blocului. Când s-a întrebat ”de ce i s-a întâmplat” această pierdere, a înțeles că ”uitase de Dumnezeu”. A fost prima dată în viața ei, îmi spunea, când a uitat de Dumnezeu, și de atunci nu s-a mai întâmplat (cât de departe eram eu: nici măcar nu știam nimic despre Dumnezeu până de curând, și a trecut destulă vreme până să-mi definesc conceptul).

Spusul adevărului în orice împrejurare a fost, bineînțeles, unul din primele lucruri învățate. Silvia le-a explicat că au o situație grea, dar că Dumnezeu îi va ajuta în orice împrejurare. Dar pentru asta ei trebuie ”să fie cinstiți” și să nu mintă ”cu nici un chip”. Se uita în fix în ochii lor și îi întreba ce s-a întâmplat. Nici nu se punea problema să nu-i spună adevărul, știau că mama ”știe tot” (când erau foarte mici le spusese că avea o păsărică care îi urmărește și îi spune tot ce ei i-ar ascunde J). Silvia deasemenea ”simțea bine”, citea cunoscuților ”în cafea” și ”în cărți” adesea.

Coca era de-o sensibilitate de neimaginat. Începea adesea să plângă și să se roage: ”s-a întâmplat ceva, undeva pe glob, o tragedie”. Era cu ochi pe televizor, la știri apoi, pentru a vedea ”ce s-a întâmplat”: a căzut un avion, a avut loc o explozie, s-a prăbușit o mină … ”Sunt suflete disperate, care au nevoie ”de ghidare””, îmi spunea.

Dacă cineva avea o problemă, ne ”convoca” la ”o rugăciune”. Dătea telefoane la prietenele ei ”la ora cutare, ne rugăm pentru cutărică”. Eu, la început, stăteam ca un popândău: nu știam ”să mă rog”, habar nu aveam. Dar nici ”nu mă putea da de gol” că nu știu. Așa că stăteam și eu acolo ”ca prostu”. Și nici nu prea eram de acord cu ”rugăciunea”: este bine ”să intervi în viața cuiva”? Eram doar de acord cu formularea ”Doamne, ajută-l Tu, cum ști că e bine”, pe care Coca a acceptat-o.

Mai târziu, spontan, am învățat ”cum să mă rog”. Citisem multe cărți de spiritualitate, inclusiv Noul Testament, cu învățătura căruia eram total de acord. Dar când mă rugam o făceam doar ”cu mintea”. Îmi amintesc exact asta, eram în vara lui ′90 la Corbeni, într-o casă construită de bunici în care nu stăteam decât eu, ei preferând casa bătrânească, care era mai călduroasă. Venisem de la Rucăr, de la mină, și luasem salariul. Aveam o grămadă mare de bani, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Și erau ”câștigați de mine”. Eram voios, mai ales că urma să plec la București, s-o văd pe Coca. Nu eram încă ”împreună”, și nici nu-mi trecea prin cap așa ceva (deși mie îmi plăceau fetele cu ușurință). Venisem doar ”să iau mâncare” (fructe și caș „naturale”, la mare preț în ochii ”orășenilor”). Înainte să plec, m-am gândit ”să fac o rugăciune”. Cum eram foarte fericit (urma s-o văd pe Coca pe care nu o văzusem de câteva luni), nici nu m-am apucat bine să mă rog, așa cum știam eu, adică ”din minte” –Doamne fă cutare și cutare – când mă trezesc că ”rugăciunea coboară din minte în inimă”. Starea de fericire în care eram mă făcuse apt ”să ies din minte”. În acea clipă ”am știut” că ”știu să mă rog”. Fericirea mea era fără margini, și am considerat acel moment o mare binecuvântare de la Dumnezeu: ”plângeam de fericire”. Când am ajuns la Coca, aceasta ştia deja ce se întâmplase şi mi-a spus: ”un bobocel a început timid să înflorească în inima ta: ai început și tu să iubești!”.

Nu reușeam ușor ”să intru în starea aceea”, dar ”o cunoșteam” și eram liniștit. Ușor-ușor, pe măsură ce continuam studiul și eram mai liniștit, și ”mă rugam mai des”, ”puterea mea” de „a intra în acea stare” se mărea, pentru a ajunge mai târziu să fie ”ceva normal”. Doar dacă mintea mea ar fi foarte tulburată ar trebui să fac efort.

Am mai spus, Coca putea ”contacta” și ”vorbi”, oricând cu oricine, oriunde s-ar fi aflat acesta, în această lume sau ”în cealaltă”. Era ceva frecvent să vină cunoscuți ”să vorbească” cu persoane dragi decedate. Asta știa de la mama ei, care ”vorbea frecvent” cu ”morții”. Pentru că rămăsese de foarte tânără ”singură pe lume”, cu doi copii, plâgea adesea și ”vorbea cu Grigore al ei”, cu care ”se sfătuia ce să facă”. Așa că pentru Coca era ceva firesc. Cu atât mai mult cu cât ea ”îi și vedea” uneori. Îi spunea mereu Silviei: ”mamă, l-am văzut pe nenea X, sau pe tanti Y. Era așa, și a zis așa. De ce, mamă, a zis așa?”. Atunci Silvia spunea: ”asta înseamnă Z”. Ceea ce se și întâmpla. Bineînțeles că toate astea o făceau pe Coca să ”nu pună la îndoială” niciodată ”ce vedea”, mai ales că, credea că ”toată lumea vede ca ea”.

Știa dinainte cum v-a muri mama sa. Mi-a spus că ”Dumnezeu a pregătit-o astfel, pentru a putea rezista”. Mi-a spus că vede că o să ajungă la maică-sa, care locuia aproape de ea (la un parter de bloc), și acesta nu-mi va deschide. Va merge apoi în spatele blocului și va sparge geamul de la bucătărie, pe unde va intra în casă. Ceea ce s-a și întâmplat. A găsit-o pe mama ei căzută lângă pat, paralizată, exact ”cum văzuse”. A dus-o la spital. Eu eram în București și am aflat. Am mers imediat la Coca, care mi-a povestit că s-a întâmplat exact cum ”văzuse” de atâta vreme. Am plecat împreună la spital, la Colentina. Când să urcăm scările la etaj, unde era salonul, Coca mă roagă pe mine să merg să mă uit în salon, să văd ”dacă e-n viață”. Îmi amintesc că ”mi s-au tăiat picioarele” de emoție și nu mai puteam urca scările, dar trebuia ”să nu arăt asta” pentru a nu o tulbura și mai tare. Vă închipuiți ce emoție avea ea. Dar Silvia era încă în viața, și a mai dus-o așa câteva săptămâni; în cele din urmă, după ce ”se adaptase” cu starea mamei și ”cu ce va urma, a primit un telefon de la spital că mama ei a decedat.

De când se știa, ”simțea” totul. Nu împlinise doi ani când a început să plângă din senin: ”tata a muia, tata a muia”. A doua zi, au primit telegramă: ”căpitanul Mușică a căzut la datorie; avionul lui a fost doborât de inamici” chiar la ora când ea plângea.

Așa a fost toată viața. ”Simțea” orice. Tot ce era mai semnificativ, bineînțeles. Și ce era mai emoționant ”în viața oamenilor” decât ”moartea”. Așa că știa oricine urmează să moară în mahala, și se punea pe plâns. Copiii râdeau de ea: ”de ce plângi, fă, ce-i a ta/a-l tău?”. Ia nu știa ce să răspună: ea ”așa simțea”, că ”toți sunt ai ei”.

Apoi putea și să vindece. Avea câțiva anișori când a ”știut” că trebuie ”să-i facă pase lui tanti x”, care era bolnavă tare. Dar cum să-i spună femei, decât că, trebuie să-i facă frecție, să se facă bine. A turnat o sticlă de ulei pe bătrînă, dar a ieșit bine. Aceea a fost prima vindecare. De atunci a tot ”făcut pase” oricui era bolnav ”și simțea” că ”prin ea” trebuie să se însănătoșească.

”Știa” cui îi poate spune și cui nu, și ce îi poate spune fiecăruia. Nu știa niciodată dinainte ce avea să facă. Știa doar unde trebuie să meargă, sau cu cine trebuie să vorbească, etc. Totul venea atunci, pe loc (”nu vă îngrijorați, ce veți face, sau ce veți spune, pentru că vi se va da în clipa aceea”).

Și-a dat seama că ”nu toată lumea simte” pe la 21 de ani, când ”se combinase” cu un coleg de la fabrică. Ea era chimistă, și stătea toată ziua în laborator. Când a venit rușinată la birou, convinsă că ”toată lumea o să vadă” ce-a făcut, a rămas surprinsă când prima persoană întâlnită nu a sesizat, și apoi nici a doua, și până la urmă nimeni. Atunci a înțeles că ”doar ea vede”.

Nu era niciodată falsă. Spunea adevărul totdeauna. Îmi aduc aminte când, venind de la birou cu o colegă, care avea ceva probleme personale, să discute cu ea (deși aceasta ”nu credea”), la salutul acesteia uzual ”îmi pare bine de cunoștință”, Coca i-a trântit un ”hai lasă politețea, spune de ce ai venit”. Am rămas ”cu gura căscată”. Mai târziu aveam să înțeleg parabola care ”explica” comportamentul ”ciudat” al Cocăi: ”nu dați mărgăritare porcilor, că aceștia se vor întoarce împotriva voastră și vă vor sfâșia”.

Coca mi l-a descoperit pe bunicul din partea mamei, spunându-mi că este ”cel mai înalt” (spiritual) din familie. Am fost imediat de acord, deși niciodată nu-l considerasem excepțional: era de o modestie incredibilă, și nu ieșea niciodată în evidență. Totuși am auzit că ”fusese cel mai bun la matematică din zonă”, toți cei trei copii ai lui semănându-i, sora mamei fiind chiar profesoară de mate, eu ”moștenindu-l” deasemenea. Pe atunci și eu mă uitam ”după ce strălucește”, nu știam clar că doar caracterul este unica comoară a omului.

La un moment dat, nu-mi dau încă seama când, întrebările mele teoretice/filozofice s-au epuizat. Ba chiar ea a început să mă întrebe pe mine ”ce cred despre x”.

Bineînțeles că eu nu eram de înălțimea ei, nici pe departe. Dar asta e, ”fiecare are ce merită” J, spuneam eu mereu!

și ea mă întreba pe mine cum stau lucrurile ”teoretic”. Eu o întrebam despre cum stau lucrurile ”practic”.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte, dintotdeauna. Prima dată când ”am văzut moartea cu ochii” a fost înainte de ”revoluție”, în 88 sau 89. Eram student și mă întorceam de la București la Pitești cu trenul accelerat. Și cum nu prea aveam bani, era parcă 29 de lei biletul, mergeam cu nașul. Dar eu citisem deja Noul testament, și știam că nu trebuie ”să mint”. Nu eram prea în largul meu, dar nu-mi venea să dau atâția bani. Și, mai ales, toată lumea ”făcea asta”, mai ales studenții. Eram ”cu musca pe căciulă”, dar încercam să ”mă fac că plouă”, și mă prefăceam foarte relaxat. Văzusem controlorul cum vine și am coborât degajat din trenul care tocmai oprea în stație, la Titu cred, și am mers câteva vagoane mai în față. Trenul tocmai pleca, așa că am urcat pe scară ”din mers”, foarte sigur pe mine, și am dat să deschid ușa să intru în vagon, când, ce să vezi, ușa blocată. Deja trenul gonea nebunește în noapte, și nu mai puteam încerca altă ușă.

Eram în ianuarie sau februarie, un ger cumplit afară și eu totdeauna eram fără căciulă și fără mănuși și nu prea gros îmbrăcat. Nu mi-a fost nici o clipă teamă. Doar că am realizat că ”situația e groasă”, de data asta. Îmi înghețaseră deja mâinile că nu le mai simțeam. Eram tot înghețat ”ca un rahat”. M-am concentrat puternic și am început să caut soluții să-mi economisesc energia. Zadarnic. Nu mă mai putea ține cu nici un chip. Trecusem ”de capătul puterilor”. Trebuie să vă imaginați un accelerat, care oprea doar de trei ori între București și Pitești în cele 100 de minute cât dura deplasarea, într-o noapte cumplit de geroasă, alergând cu 80-90 km/h, și eu, sumar îmbrăcat, atârnând de bară de fier înghețată.

Eram atât de înghețat încât nu mai vroiam nimic. Nici măcar nu mai aveam putere să vreau să trăiesc. Mi-am dat seama că ”ăsta este sfârșitul”. Nu mi-a fost nici o clipă frică sau teamă măcar. Asta e. Nu aveam ”regrete”, treburi neterminate, sau măcar la ceva la ce să mă gândesc. Nici măcar la Coca nu mi-a fost gândul. De fapt gândul meu fusese complet concentrat la ”ce să fac”. Renunțasem la ”a lupta pentru viață” când, deodată, am simțit că trenul începe să încetinească. Atunci un val de energie a intrat în mine, și am început să lupt pentru a trăi. A trebuit să fac eforturi de necrezut pentru a reuși să nu cad; eram un sloi de gheață. Și când trenul a oprit eu eram în continuare ”în altă lume” și abia am reușit să urc în tren pe altă ușă.

Morala nu am reușit s-o trag atunci decât parțial. Am înțeles că ”nu trebuie să mint, orice s-ar întâmpla”, dar asta era greu de aplicat în practică. E foarte greu ”să adaptezi” spiritualitatea, morala, ”vieții reale”. Într-un fel ”știam” că nu trebuie să mint, dar nu știam ce și cât înseamnă asta. Isus spunea clar: ”oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” sau ”și dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” și, mai ales ”iubește-ți aproapele, ca pe tine însuți”. Deși eram de acord teoretic, practic era imposibil, era aproape evident că asta ”nu se poate”, sau măcar ”nu se poate acum, aici”.

Țin să vă spun că, credința mea de acum este că ”se poate”. Se poate oricând și oriunde. Și poate oricine. Trebuie doar ”să înțeleagă” că ”aceasta – adevărul – este calea cea mai ușoară” spre realizarea ”unui potențial infinit mai mare decât orice își poate imagina cineva, ascuns adânc în noi”.

Trebuie început cu mărturisirea ”păcatului”, indiferent cum o faci, cui i-o faci. Spovedania este ”o chestie foarte tare”. Te ajută să ”nu mai ascunzi”, să ”scoți la lumină” o minciună. Care, dacă ”nu e mărturisită” va fi repetată până devine ”un obicei”. Obicei care, ”de obicei” te va costa scump să scapi de el. Minciuna recunoscută, ”observată”, nu mai poate fi repetată cu ușurință, ci, în funcție de cât de atent este observată, va înceta să mai poată fi făcută. Asta se cheamă conștiență, observare, atenție la tine însuți. Este metoda cea mai rapidă (și singura, vom înțelege mai târziu) de a scăpa de păcate, de a obține virtutea, de a deveni morali. Ea produce o transformare miraculoasă a eului. Ajungem să descoperim că ”noi nu suntem așa sau altcumva, nu suntem într-un fel anume, ci, că nu suntem nicicum, dar că, putem fi oricum vrem să fim. Inconștiența noastră, adică lipsa noastră de conștiență, de prezență, de luciditate, este cauza ”păcatelor noastre”.

Îmi amintesc cum, prin clasa a IX-a, am bătut-o pe sora mea mai mică cu trei ani. Nu știu ”ce făcuse”, dar știam că îmi refuză ceva, că ”e căpoasă”. O loveam cu pumnii și ea râdea și refuza să accepte nu mai știu ce. Până când am obosit de atâta bătaie. Îmi ”era rușine” de ce fac, de ce am făcut, dar ”era motivat”, în ”mintea mea”, ”aveam dreptate”. Aceasta este inconștiența, când ”nu mai știm de noi”, când ”ne pierdem capul/cumpătul”, când ”nu mai știm ce facem”. Conștiința este inversul, totdeauna ”să știm ce facem”.

Mai recent, acum vre-o şapte ani și ceva, am lovit-o tare pe Coca peste fundul gol cu palma. Ea era paralizată de câțiva ani, și eu o duceam la toaletă în brațe. Tocmai ne întorsesem de la baie, când a făcut piș în patul pe care abia îl schimbasem, și pe care nu mai pusesem o păturică specială ca de obicei. Am fost atât de furios încât am țipat la ea ”că-și bate joc de mine și de munca mea” și i-am tras una la fund. A rămas uimită, spunând doar un șoptit ”iartă-mă”. După câteva luni urma ”să mă părăsească”…

Cu alte cuvinte ”știu din proprie experiență” că inconștiența proprie te poate duce la absolut orice gest. Și, mai ales, atunci când tu ști ”de ce ești în stare” când nu ești conștient, este ușor ”să înțelegi” acțiunile inconștiente ale celorlalți. Atunci nu mai ”condamni” ”greșelile celorlalți”, deși, bineînțeles că nu ești de acord cu ele. Dar ”ști” ”de ce se întâmplă asta”, și încerci să ajuți.

Dar să revenim la oile noastre (deși morala este „singura noastră oaie”). Coca era căsătorită când am cunoscut-o, cu Radu Diamandi Demetrescu. Acesta era ”un aristocrat”. Se trăgea dintr-o ”familie bună” părinții, unchii și mătușile lui studiaseră, majoritatea, la Berlin, dar și la Paris. Fusese căsătorit cu Rodica Șuțu, una din marele noastre pianiste, care, fiind spiță domnească, nu avea voie să aibă astfel de ”preocupări mărunte”, neputând astfel, să-și împlinească pasiunea pentru muzică, fapt pentru care a și murit. Când Rodica ”a plecat”, a întâlnit-o pe Coca, de care s-a legat foarte tare, și cu care mai apoi s-a căsătorit. Coca avea atunci cam 40 de ani, iar Radu 70. Coca mai fusese și ea căsătorită înainte, pe la 25 de ani, cu un economist șef al băncii naționale, Ionescu, un monument de cultură și de moralitate (Coca îmi povestea că, în timpul războiului, acesta a avut tezaurul țării în mână, cu o mulțime de pietre prețioase, din care nu a luat nici măcar un leușor). Ionescu era cu 30 sau 35 de ani mai mare ca ea. După vre-o 10 ani a divorțat; Ionescu era deosebit de gelos, cea ce Coca accepta (spunea ea că știe că ”gelozia este o boală”), dar devenise și agresiv. Cu toate astea au rămas în relații excelente, și înainte ca Ionescu ”să plece” l-a luat la ea câteva luni (deși acesta avea doi copii, profesori universitari), și a avut grijă de el până la final. Bineînțeles că Radu a acceptat.

Când ne-am căsătorit eu aveam cam 25 de ani, Coca 50, și Radu 75, ceva de genul. O să cercetez o dată actele, să vă exact ”cum stăm”. Radu a stat cu noi până ”la plecare”, care s-a petrecut după mai bine de 10 ani. M-am înțeles excelent cu Radu, era ca un frate mai mare pentru mine. La început el era foarte gelos, credea că ”o să o piardă” pe Coca, dar când a văzut că ”nimic nu s-a schimbat” în relația lor a fost deosebit de fericit. Mai ales că, spunea el, acum ”are cineva grijă și de Cocuța”, el fiind prea bătrân pentru asta.

Se vede din ”derularea evenimentelor” că eu și Coca semănam din punct de vedere al alegerilor partenerilor: persoane mult mai în vârstă, dar cu valoare morală deosebită (bineînțeles că, ăsta e punctul meu de vedere).

După ce am terminat facultatea, am mers să dau examen pentru un post de profesor de informatică sau matematică, nu-mi mai amintesc. Nu am reușit să iau examenul; nu m-am pregătit deloc și la pedagogie nu știam nimic, nu citisem niciodată. Am scris ”din mintea mea”, care se pare că nu s-a potrivit cu ce trebuia. Întrebându-ne noi ce să fac, și întâlnindu-mă cu un fost coleg de facultate și de armată care era asistent la universitate, am aflat de cursurile posuniversitare în management, de doi ani, pe care acesta le făcuse la SNSPA, un fel de MBA românesc. SNSPA-ul este fosta Ștefan Gheorghiul, rebotezată. Cum se fac lucrurile la noi, românește: ”vopsim gardul” și gata.

”Intelectualii” au schimbat numele sistemului din ”comunism” în ”capitalism” și gata, ”s-a rezolvat problema”. În vacanța de vară am aflat de un MBA adevărat, ținut de profesori canadieni, în România, finanțat de guvernul canadian. Imediat mi-am dorit să fac aceste cursuri, însă examenul era în engleză, la care eu nu mă pricepeam aproape deloc. Nu făcusem niciodată la școală, iar cum la română eram cam afon, vă dați seama cât de bine mă înțelegeam cu limbile străine, în general. Deși, în timpul facultății am avut câteva tentative de a învăța, de unul singur, engleză, franceză, italiană și chiar spaniolă.

Am uitat să vă spun că, atât de multe vroiam să fac când am ajuns prima dată la facultate încât, în anul doi, am făcut ”zona-zoster pe fond nervos” – extenuare fizică și psihică. Voiam să le fac pe toate atunci: câteva limbi străine, chitară, câteva sporturi și bineînțeles multă filozofie și studiu spiritual. Aveam program zilnic pe ore, până la sferturi de oră, afectate fiecărei disciplină. Știam că ”pot orice” și mi se păreau toate importante. Nu au ieșit toate, încă.

Coca, când a aflat de canadieni, a zis că merită să încerc: ”dacă Dumnezeu vrea …”. Îmi făceam calculul că ”dacă ar fi să plătesc unul afară m-ar costa 15-20.000 euro/an, și deci aș câștiga minim 30.00 de euro, bașca cât învăț și ce oportunități vor apare după”. Mai era și ultima serie finanțată în întregime de guvernul canadian, și deci, singura șansă pentru mine. Atât de tare îmi doream să fac acest MBA încât nu gândeam la nimic altceva. Mai era o lună până la examen, așa că m-am apucat de studiu. Am făcut exerciții tip GMAT, care erau foarte simple, dacă aș fi înțeles enleza. Așa … În fine, vine examenul, trece examenul, și se afișează rezultatele. Țin să vă spun că era o super concurență, toții colegii mei fiind foarte buni și știind bine și foarte bine engleza. Erau 60 de locuri, iar eu eram la 61-lea pe listă. Nici o clipă nu mi-am pierdut speranța. Și într-adevăr, un prieten al meu a fost acceptat la un doctorat în SUA și aplecat acolo, eu intrând pe locul răma liber J.

A fost super stresant pentru mine apoi. Făceam cursuri în engleză și franceză, iar eu nu înțelegeam mai nimic J. Și țineți cont că a fost și un program super-intensiv, doi ani condensați în unul. Dar eram atât de determinat încât, până la urmă, cu chiu cu vai l-am terminat. Cum? Mă gândeam mereu că Dumnezeu nu poate accepta ca eu să nu am ceva pe care mi-l doresc atât J.

Acum vă voi povesti ceva esențial, care va ”explica” ”de ce țara este unde este”, și anume ”de unde vine” lipsa noastră de caracter, aceasta fiind unica cauză a tuturor ”relelor”. Vă voi povesti ”cum am ajuns să mint și să fur” și cum a ajuns toată țara să facă asta.

Multă vreme după ”revoluție”, am fost împotriva comunismului. În primul rând pentru că, am descoperit eu, cercetând rădăcinile minciunii în mine, comunismul ne-a învățat să mințim și să furăm. Totul era minciună în comunism, totul era o mare prefăcătorie, toți ”jucau teatru”, iar eu nu acceptam asta. Din această cauză mă revoltam adeseori. Nu știam ce e bine și ce nu, când trebuie să ne prefacem și când să fim autentici. Era ”o conspirație a tăcerii”, toți ”mergeau pe burtă”. Eram derutat.

De exemplu ”la țară” la Băbăița, în Teleorman, totul fusese colectivizat. Oamenii aveau totuși casele lor, și puțin pământ la câmp, de obicei cu vie. În fundul curții noastre, care era ușor în pantă, trecea ”râul” Clănița, în fapt o apă care părea mai degrabă că stă decât că ar curge. Dincolo de râu era un deal mult mai aprupt, din vârful căruia începea un platou întins unde ”cooperativa” cultiva de obicei porumb. Cum vacanța de vară, mai ales când eu eram în clasele primare, le petreceam acolo, prindeam întreaga perioadă de coacere a porumbului. Și era un lucru absolut normal ca copiii din sat, dar nu numai, să meargă ”la furat de porumb”, și în general, ”la furat de orice”: floarea soarelui, grâu, trifoi, etc. Zilnic se mergea ”la furat”. Era ”un fapt acceptat”. Deși existau paznici, aceștia rar ”prindeau pe cineva”. Mai auzeam totuși că ”azi-noapte paznicii l-au alergat pe cutărică a lui nea cutare”.

De fiecare dată când mergeam la furat, care fiind așa de uzual o numeam ”la porumb”, aveam un sentiment ciudat, că ”ceva nu e în regulă”. Dar nu eram în stare să-mi dau seama de unde vine asta, ce înseamnă. Era o senzație de teamă, nu de frică, dar știam că n-am voie să-mi fie frică de nimic, altfel îmi pierdeam ”stima de sine”.

Noi, veniți ”de la oraș”, nu ne pricepeam prea bine, ”eram neîndemânateci”, așa că localnicii se fereau să ne ia cu ei la furat, ”că-i încurcăm”. Bineînțeles că nu era și cazul meu, care mă deprindeam imediat cu orice. Așa că eu eram acceptat în orice gașcă care pleca să fure câte ceva. Fetele, este adevărat, făceau mai rar astfel de întreprinderi; trebuia totuși să ai puțin curaj și să ”poți fugii repede, dacă te vede pândarul”.

La Corbeni, la munte, unde nu fusese colectivizare, nu erau ”aceleași apucături”; totuși se mergea frecvent ”la furat de cireșe”. Eu eram deja ”specialist” pentru că ”exersam” la Bbăița asta.

Și așa a devenit furatul ”un obicei”. Toată lumea”îl practica”, era ”o cutumă”, așa ”mi-a intrat în sânge” și mie și întregii țări unde a pătruns colectivizarea. Și ”în timpul comunismului” practica s-a extins, ”prin inducție”, la locul de muncă al țăranilor și la orășenilor veniți în contact cu colegii lor de muncă țărani. Mai ales în cazul celor născuți în plin comunism la țară, care ”nu mai aveau rădăcini” prea adînci în perioada interbelică unde exista proprietate privată, furtul era ”o practică curentă”, ceva generalizat. Erau ”proști” cei care veneau ”de la lucru” ”fără ceva”, orice se fabrica sau se utiliza în întreprindere.

Și după ”revoluție” nimeni nu a venit ”să ne spună”, ”să ne învețe”, că minciuna și furtul duc la suferință și nefericire, fără excepție. Și asta pentru că la vârful societății s-au instalat cei mai mari hoți și mincinoși, care n-ar fi fost de acord în nici un chip cu morala, altfel ei ar fi trebuit să plece.

Fac o paranteză: eram cam prin clasa a V-a, la Slatina; era perioada când trebuia să ”facem economii”. Ne obligau ”să ducem la școală” sticle și borcane și maculatură. Eu, inspirat, probabil, de practicile ”deprinse” la țară, neavând niciodată bani la școală (mama ne dădea doar pachețel, foarte rar bani) și văzând că luam câțiva bănuți după maculatură, ”mi-a venit ideea” să pun niște pietre între hârtii și să ”le predau” la depozit. Zis și făcut: m-am apucat și am adunat o pungă de ”maculatură” în care am strecurat și câțiva bolovănași. Aveam ceva emoții; nu ”m-am putut ține” și i-am spus soru-mi mai mare ce am de gând să fac a doua zi. Bineînțeles că soru-mea m-a pârât. Nici după ce s-a terminat isprava mea, nu mi-a trecut prin cap că mama ”aflase” de la soru-mea toată tărășenia. Seara, când a venit mama de la servici, m-a întrebat ce am în plasă. Eu am zis că maculatură. ”Ia să vedem” zice mama, ”arată-mi și mie ce maculatură ai!”. Când am dat de pitroaie, mama mă întreabă ce sunt cu ele acolo. Eu zic că nu știu. ”Nu ști, care va să zică eu muncesc de dimineață și până seara, ca să cresc un hoț la ușa casei. Mai bine te omor cu mâna mea decât să ieși un hoț”. Și bătaie ca atunci nici tata nu îmi dădea.

Întâmplarea ar fi trebuit ”să mă facă să înțeleg” că ”nu e bine să furi”. Însă, pentru că mama ”nu s-a priceput” să se apropie de mine, ”să nu mă condamne” ci ”să-mi explice cu vorbă bună” unde duce furtul, am fost nevoit să sufăr rezultatul acțiunilor mele inconștiente până mult mai târziu.

Din această cauză, mai târziu, condamnam eu comunismul. Consideram că ”el ne-a învățat să mințim și să furăm”. Atâta s-a furat și s-a mințit în România în timpul comunismului, că ”ne-au intrat minciuna și furtul în sânge”, spuneam eu. Toată lumea minte și fură în România și azi. Doctorii i-au șpagă, profesorii se fac că muncesc, preoții iau șpagă și nu numai, funcționarii publici iau șpagă, procurorii și judecătorii iau șpagă și îi acoperă pe hoți, ”serviciile” mint și îi acoperă pe hoți, ca să nu mai vorbim de politicieni, care sunt definiția minciunii și a furtului. Bineînțeles, peste tot cu micile excepții care întăresc regula, și care ne uimesc când le auzim.

Totuși intelectualii, în general, sunt mai corupți și mai coruptibili decât ”oamenii simpli”. Pentru simplul motiv că ”oamenii simpli” au ”frică de Dumnezeu”, pe când intelectualii se cred ”mai deștepți” și sunt astfel mai aroganți și mai ”fără frică de Dumnezeu”.

Din această cauză cred, Isus ”se leagă” fix de intelectuali: ”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”. ”Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”…

Eram în clasa a XII-a când am văzut pentru prima dată ”Războiul stelelor”: am fost zguduit, șocat, de replicile lui Ioda. Îmi păreau de o importanță capitală: ”Nu-mi vine să cred că, cu o astfel de mâncare, ai putut să crești atât” (știam că nici eu nu mănânc corect, și căutam o modalitate adecvată de hrană de pe atunci). Și, mai ales exercițiile de concentrare, culminând cu încercare de a scoate nava din mlaștină; după încercarea nereușită a lui Luke, deși ceva-ceva reușise, a urmat demonstrația lui Ioda. ”Nu-mi vine să cred” a exclamat Luke, văzând nava pe mal: ”D-aia nu reușești, pentru că nu crezi. Crede mai întâi, și vei reuși”.

Veneam apoi acasă ”într-o stare de transă”, și făceam exerciții ”de zbor”. Pur și simplu mă întindeam în pat, ridicam mâna dreaptă spre fereastă (cum făcea Ioda) și încercam să zbor spre acoperiș. Bineînțeles că ”știam” că nu o să reușesc, dar trebuia să încerc pentru că, ”credeam că e posibil”. Nu știam de fapt cum s-o fac. Știam că nu reușesc acum, dar nu aveam voie să cred că nu e posibil. Nu aveam voie ”să-mi fie frică”.

Nu mai știu dacă tata mi-a spus această frază sau am auzit-o undeva: ”nu ai voie să-ți fie frică”. Dar știu că ea a fost o credință esențială a sufletului meu. Știam că ”dacă iau frica” la ceva, nu o să mai reușesc să fac lucrul/acțiunea respectivă niciodată. Și atunci, chiar dacă ”mi-era frică”, știam că trebuie să încerc, indiferent de consecință. Altfel o să rămân un fricos toată viața. Ori eu m-am crezut mereu ”cel mai curajos om”. Eram convins că ”pot orice”, îmi lipsește doar ”tehnica”, ”cum să fac”.

De exemplu, părinții mei ”aveau voce” și cântau uneori, când era o atmosferă ”propice”. Bineînțeles că ”încercam” și eu. Ei se amuzau copios: ”lasă tată, că nu trebuie să te pricepi la toate”, sau ”mai frumos rage un măgar decât cânți tu”, sau pur și simplu ”te rugăm să nu ne prost dispui acum”. Niciodată nu am cedat interior, nici măcar o linie, fricii că ”nu am voce”, că ”nu știu/pot cânta”. Știam că ”va venii momentul în care am să-i uimesc pe toți cu vocea mea, cu talentul meu de a cânta”. Încă nu am reușit, dar încă nici nu am încercat: nu a venit momentul. Oricum e aproape. Când ajungem ”la pace”, ”la împăcare”, ”la tăcere”, ”la nemișcare”, ”la atenție totală”, atunci știm și putem orice.

Din această cauză profesorii mă acuzau că ”îi sfidez”, pentru că eu nu trebuia, în mintea mea, să accept nimic din ceea ce nu mi se pare ”în regulă”. Și ”nu mi se părea în regulă” niciodată, atitudinea de superioritate a oricărui profesor. Era ca o jignire personală. Și atunci săream la atac. În moduri copilărești, prostești, dar ”nu aveam voie să tac”.

Armata nu a fost decât o lungă astfel de luptă, deși nu-mi era clar ce contest, și, mai ales, cum s-o fac. Știam că ”trebuie s-o fac”, că ”dacă nu eu/ nici eu, atunci cine?”. La fel și mersul în piața universității cu steagul. Știam că ”nu-i în regulă”, dar nu știam exact ce, dar mai ales ”ce e de făcut” și”cum trebuie făcut”. Esențial aici este să depistezi exact problema. Simptomul indică o boală, și boala trebuie ”tratată”, nu simptomul. Diagnosticul este esența, o problemă corect formulată e pe jumătate rezolvată.

Simptomul este altceva decât boala, și noi trebuie să ”reparăm”/”soluționăm” boala, iar nu simptomul. Altfel, bineînțeles, boala se agravează sau ”se mută”/”se acunde” altundeva, de obicei ”mai profund” în noi.

Boala, la rândul ei nu este nimic altceva decât un simptom al unei boli mai subtile, mai profunde, o boală mentală, o greșală de gândire – aceasta trebuie depistată și corectată, și nu boala fizică în sine. Bineînțeles că, atâta vreme cât știm că Dumnezeu este iubirea iar diavolul este egoismul, evident că, în ultimă instanță orice boală este un egoism sau o lipsă de iubire, și viceversa, orice stare de sănătate indică o lisă de egoism sau o iubire corespunzătoare.

Acum există numeroase lucrări care prezintă ce probleme psihice/mentale/spirituale indică o boală fizică. Un pioner este Louise L. Hay, ”Poţi să-ţi vindeci viaţa”, este o lucrare care e bine de citit pentru oricine, care sintetizează toate ”problemele omului” ca provenind de la o ”lipsă de încredere în sine” și o ”lipsă de iubire de sine”, ceea ce este profund adevărat. O consider una din ”marile cărți ale omenirii”.

Să învățăm ”să citim” evenimentele/”întâmplările” vieții reprezintă unul din lucrurile esențiale ”pe cale”. Maturizarea psihică și spirituală presupune învățarea ”alfabetului vieții”, la început, pentru ca apoi să fim în stare să facem adevărate ”lecturi”. Asta înseamnă să fim familiarizați cu simbolistica bolilor și a ”întâmplărilor”.

Coca îmi spunea de la primele întâlniri despre această simbolistică. Dacă, îmi spunea ea, te lovești la picior, înseamnă că nu mergi pe drumul corect, dacă te lovești la mână, nu faci ce trebuie, dacă porți ochelari înseamnă că ”nu vezi corect”, moarte înseamnă că, ori ”ți-ai terminat rolul”/”ți-ai împlinit scopu” –când mori liniștit, împăcat-, ori că ai devenit ”atât de rigid” încât ”nu mai ești în stare să înveți nimic” aceasta fiind inversul vieții care înseamnă ”învățare”/”cunoaștere”, ș.a., bineînțeles că, proporțional cu gravitatea ”loviturii”/”bolii”/”întâmplării” …

Marile mele ”semne de la Dumnezeu” au fost când era să cad ”din tren” și acum când sânt ”în pragul falimentului”. Prima îmi spunea că ”nu trebuie să mint, în nici o situație”, altfel, ”mă așteaptă moartea” – de care am fost la un pas -, iar cealaltă că ”tot ce-i clădit pe furt se va dărâma” și că ”lăcomia strică omenia”, ”lăcomia duce la faliment”. Cu alte cuvinte, ”am învățat pe pielea mea”, ”am experimentat eu însumi” că ”minciuna înseamnă moarte”, ”minciuna este calea spre moarte, spre iad”, și atunci evident, ”adevărul înseamnă viață”, ”adevărul este calea spre viață”. Cu alte cuvinte ”sunt îndreptățit” să vorbesc despre adevăr, ca unul care ”cunoaște din viața”, și nu ca unul care ”cunoaște din cărți”.


A sosit timpul ca Jandarmeria ca instituțiile statului să se trezească!

A sosit timpul ca Justiția să se trezească!

A sosit timpul ca Jandarmeria să se trezească!

 

Instituțiile statului trebuie să înțeleagă că ele slujesc cetățenii!

Așadar trebuie să țină cont de opiniile lor!

Cetățenii cer demisia Liviei Stanciu!

Cetățenii cer acum demisia CSM!

 

 

 

 

Domnule Președinte,

Subsemnatul, AVRAMUŢĂ CEZAR CĂTĂLIN, cunoscut ca ”un singur vot”, ”stegarul din Piața Universității”, ”stegarul dac” și ”samuraiul dac, cetățean european, domiciliat în stradă (mi-a fost executată silit prin abuz și fraudă, la comandă politică, ca urmarea a protestelor mele antibăsiste, locuința din Voluntari, str. Drumul Potcoavei, nr. 532, vila 2, judeţul Ilfov), fără forme legale în comuna …………, identificat cu CI seria ….. nr. ……….., CNP ……………….., în calitate de petent, formulez prezenta:

Plângere

 

împotriva Ministerului de Interne – Jandarmeria Română, DGJMB, UM 0575/D, cu sediul în str. șos. Linia de centură, fost Măgurele nr. 1, sect. 5, Bucureşti, și vă solicit:

  1. Să dispuneți anularea procesului verbal seria JO nr. 0870877/02.06.2015 emis de DGJMB și în consecință să mă exonerați de plata amenzii de 700 lei care mi-a fost aplicată prin acesta
  2. Să constatați că jandarmii au acționat abuziv, încălcându-mi grav drepturile și libertățile fundamentale prin acțiunile comise împotriva mea în timpul protestului spontan care a avut loc în 02.06.2015 în fața CSM
  3. Să dispuneți obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 1.000.000 ron pentru repararea prejudiciului de imagine creat
  4. Să dispuneți obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.


Motive

 

Motivele pe larg le voi expune într-o completare ulterioară, pe care o voi depune înaintea primului termen de judecată.

Acum, pe scurt, expun următoarele:

În data de 02.06.2015, orele 11.00, am ajuns la sediul Consiliului Superior al Magistraturii, unde era în desfășurare ședința CSM. Veneam, împreună cu un grup de aprox. 15 cetățeni liberi ai României, de la sediu DNA unde, timp de mai bine de o oră ne exprimasem opiniile, mai ales la adresa Codruței Kioveși, dar și la adresa activității parchetelor în general, prin scandări energice. Beneficiam și de aportul unei portavoci. Erau prezente numeroase care de reportaj ale televiziunilor naționale.

Ajunși în fața sediului CSM, în afara parcării, pe trotuar, concetățenii mei își expun public opiniile la adresa unor importante persoane publice, inclusiv față de unii membrii ai CSM. Îi ”cunoșteam” pe toți încă din ianuarie 2012, cu ocazia manifestațiilor din Piața Universității împotriva regimului băsist. Cu toții strigam sloganuri cunoscute de noi din timpul multor astfel de acțiuni realizate în fața a diferite instituții publice: CSM, Parchet general, DNA, Parlament, ÎCCJ, Cotroceni.

Eu m-am exprimat separat, la circa 10-12 m de grup, tocmai pentru ca jandarmii să nu mă considere ca făcând parte din grup, să mă asimileze grupului, iar în cazul în care grupul face fapte ilegale să fiu răspunzător și eu. Totuși uneori veneam lângă grup și scandam împreună cu acesta. Altfel, majoritatea timpului, stăteam separat, fluturând steagul și nescandând nimic, așa cum rezultă din imaginile filmate de jandarmi și de televiziuni.

După aproximativ o oră, când se apropia finalul sedinței CSM, jandarmii solicită cetățenilor care își exprimau liber opiniile actele de identitate și apoi îi somează să părăsească zona! Ambele acțiuni profund abuzive.

Mulți dintre cetățeni au fost intimidați de acțiunile în forță ale jandarmilor, unii și-au dat actele și cei mai mulți au plecat.

Văzând asemenea abuzuri grosolane, de față cu numeroase televiziuni, în fața instituției garantă a libertății justiției, asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor acestei țări care au curajul să-și spună deschis opinia, de către însăși instituția menită să ne protejeze aceste drepturi și să ne faciliteze exprimarea lor, n-am mai răbdat și am considerat că e de datoria mea să semnalez derapajele de la legalitate și să apăr astfel statul de drept.

Atunci, într-un gest semnificativ, am urcat pe clădirea CSM, fluturând imensul meu steag tricolor. De acolo am atras atenția asupra trădării justiție de către însăși CSM. Șefa ÎCCJ folosește abuziv instituții fundamentale ale statului în folos personal, iar CSM-ul o apără! Cazul Rarinca este, după lovitura de stat dată de CCR cu ocazia referendumului de demitere a președintelui din 2012, cea mai gravă siluire publică a Constituției.

Am strigat de pe clădirea CSM ”dreptate pentru Rarinca” și ”demisia Liviei Stanciu – o rușine pe obrajul justiției”.

Când am considerat că ”cine are urechi să audă” a auzit, am coborât și am mers în audiență la vicepreședintele CSM, în urma repetatelor solicitări ale jandarmilor: o confirmare a justeței actului meu. Acesta, foarte cooperant, m-a ajutat să formulez o plângere către plenul CSM în care să semnalez principalele revendicări.

La ieșire jandarmii, pentru a justifica și ei că n-aș fi acționat conform legii, m-au sancționat contravențional. Înainte însă, au vrut să mă ducă cu forța la secția de poliție – intimidare și amenințare, de față cu numeroase televiziuni! Ce se întâmpla dacă televiziunile nu erau de față? Exact ce s-a întâmplat când televiziunile nu au fost de față, câteva zile mai târziu, când m-am dat singur jos de pe Casa Radio: mă duceau ”la nebuni”. Și atunci însă au fost doi martori, doi foarte cunoscuți prieteni. Dar dacă nu era nimeni de față, doar eu și jandarmii? Amintesc, fapt relevant, că exact acum doi ani, în iunie 2012, de față cu 7-8 televiziuni mi-a fost rupt ghenunchiul de către jandarmi pentru simplul fapt că m-am dat jos din mașină pe un trotuar aflat în apropierea sediului de campanie al președintelui suspendat la acea oră.

Abuzurile trebuie să înceteze! Instituțiile trebuie să-și facă treaba conform Constituției, și în primul rând Justiția trebuie să sancționeze gravele derapaje ale puterii executive.

Câteva cuvinte despre procesul verbal în sine. Acesta pretinde că aș fi săvârșit următoarele:

Susnumitul a particiat la o adunare publică nedeclarată la adresa susmenționată, refuzând la solicitarea forțelor de jandarmi, refuzând să părăsească zona și să înceteze activitatea, după care, urcânduse pe platforma intrării în sediul CSM a proferat expresii jignitoare la adresa unor lucrători din cadrul justiției, fapt care a provocat indignarea acestora și lezarea demnității și imaginii instituției CSM.

Faptele săvârșite sunt prevăzute de

  1. 26, pct. d, legea 60/1991 rep. și sancționată de art. 26 alin 2, legea 60/1991 rep
  2. 2, pct 1, din legea 61/1991 și sancționată de art.3, lit b, legea 61/1991.”

Am consemnat la mențiuni: ”contest adevărul afirmațiilor de mai sus”.

Exprimarea opiniei este liberă și nu necesită autorizare. În fapt ea este autorizată de Constituție și de CEDO. Denumirea generalizată de protest a oricărei manifestări libere a convingerilor, opiniilor, conștiinței în general, este o încercare absurdă a multor reprezentanți ai instituțiilor statului care nu înțeleg esența Legii, a Constituției: drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului. Esența statului nu-i nimic altceva decât voința cetățenilor de a se organiza astfel încât fiecăruia să îi fie mai ușor să se exprime liber!

Cum excepțional a spus Învățătorul: ”legea este făcută pentru om, și nu omul pentru lege”!

Adunările publice, de asemenea, nu trebuiesc autorizate. Ele trebuiesc, eventual, declarate. În condiții în care aceste adunări interferează cu libertatea altor cetățeni și trebuiesc armonizate interesele contrare.

Legea 60/1991 stabilește cadrul legal de organizare și desfășurare a adunărilor publice. Ea prevede chiar la art. 1 că Libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este garantată prin lege. Asemenea activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel de arme”.

Ca orice lege, ea este o încercare de armonizare a relațiilor între cetățeni care se nasc cu ocazia specială a unor adunări publice. Cu cât adunările publice sunt mai mari, cu atât măsurile organizatorice trebuie să fie mai atente și instituțiile statului trebuie să aibă grijă ca libera manifestare a voinței și consțiinței ”adunaților” să nu împieteze, pe cât posibil, asupra voinței și consțiinței ”neadunaților”.

Ori, în mod evident, când ”adunații” sunt câțiva, este absurdă nevoia de organizare și de declarare. De altfel legea prevede expres la art. 3 adunările publice care nu trebuiesc delarate. Adunarea din fața CSM se încadrează la acest articol. Cu atât mai mult protestele spontane nu pot fi declarate în prealabil cu câteva zile, fiind absurd! Poate doar în cazuri de … clarviziune. Ființa este vie, spontană. Cu cât mai vie, cu atât mai spontană și mai liberă. Și manifestările unei astfel de ființe vi sunt foarte mult dependente de context. Ea reacționează sau acționează contextual. Ființele ”moarte” acționează din minte, conform șabloanelor, conform ideilor preconcepute, etc.

Protestele pașnice sunt expresia legitimă ale libertăților fundamentale, care reprezintă, conform Constituției și CEDO, baza statului de drept. Ele nu împietează cu nimic drepturile și libertățile celorlalți cetățeni de a-și exprima eventual opinia, inclusiv dezacordul față de convingerile exprimate la ”protest”. Dimpotrivă, ele generează și stimulează dezbaterile de idei care conduc la cristalizarea conștiinței sociale.

Tenta pe care autoritățile încearcă să o dea ”protestelor” (inclusiv prin denumirea de ”protestatari” a cetățenilor reuniți într-un spațiu oarecare) ține de reminiscențele unui stat totalitar. ”Protestatarul” este tocmai inversul aceea ce autoritățile încearcă să acrediteze. Autoritățile tind să omogenizeze ”protestele” ca fiind același lucru. Ori exact ca și persoanele, sunt unele care se încadrează prin acțiunile lor în normele legale iar altele care, prin unele acțiuni, nu. Așadar există ”proteste” legale, dar și ”proteste” ilegale. Cele legale sunt cele care se desfășoară pașnic și fără arme. ”Protestele” violente sunt ilegale. Primele sunt manifestări profund civice, manifestări publice ale opiniilor critice, ale conștiinței civice, apărate de Constituție, și sunt profund benefice societății. Datorită lor societatea a ajuns aici, și este ce este azi. Celelalte sunt manifestări violente, de cele mai multe ori incoștiente, și sunt pedepsite de lege.

Pentru că ce este omul? Omul este conștiința sa! O spun toți marii înțelepți ai lumii, dar și filozofii mai înaintați în cunoaștere. O înțeleg însă numai ”cei care au ochi să vadă și urechi care să audă”; doar ”cei cu inima deschisă”. Cei care nu sunt ”morți vii”, asemenea politrucilor și multor numiți în înalte demnități de stat, cărora ”nu le pasă”, pentru că ”au imina împietrită”.

Fapta de a mă urca pe copertina CSM-ului este o certitudine! Însă despre împrejurările, atât fizice cât și psihice, în care aceasta s-a petrecut nu spune nimic procesul verbal și nici reprezentanții jandarmeriei.

În primul rând această acțiune a mea a fost determinată de abuzurile jandarmilor, care din păcate au devenit o practică, ceea ce dovedește că însăși conducerea jandarmeriei este incapabilă de a înțelege gravitatea situației.

Să legitimezi cetățeni pașnici care își exprimă opiniile în fața unei instituții vitale a oricărei democrații este un act de o gravitate extremă. Să îi somezi să părăsească zona este un abuz și mai grav. Să faci asta în fața multor televiziuni care priveau fără să priceapă ce se întâmplă este de necomentat.

În primul rând, au fost legitimați doar unii cetățeni, cei mai ”necunoscători” ai legii. Câțiva, deși li s-a cerut legitimarea au refuzat categoric. Apoi a venit somația să se părăsească zona. Mulți au plecat, dar tot au mai rămas câțiva. În cele din urmă nu am mai rămas decât eu și încă un cetățean cu un steag mare (și acel steag îmi aparține). Însăși faptul că mie nici măcar nu mi s-a cerut legitimarea, darămi-te să părăsesc zona este o dovadă clară că jandarmii știau că acționează abuziv asupra celorlalți cetățeni.

Trebuia să semnalizez cumva aceste foarte grave abuzuri. Consider că mă aflam în legitimă apărare. Așa că mi-am luat inima-n dinți și am urcat pe copertina din fața CSM și apoi mai sus. Acolo am vorbit despre motivele pentru care am făcut acest gest.

Împrejurarea de fond este însă ceea ce numim ”cazul Rarinca”. Cu o atitudine demnă de Caterina de Medici, ”doamna”președinte a Înaltei Curți de Casație și Justiție folosește instituții din justiție în interes personal. Și deși presa semnalează în detaliu gravele abuzuri comise și opinia publică se inflamează, cu mult sânge rece și un calm diabolic ”a la băsescu”, ”doamna” vine la CSM și continuă lezarea imaginii justiției și a statului de drept.

Mai grav este însă faptul că CSM-ul în întregul său, garantul independenței justiției, girează această atitudine. Acesta este un atac cumplit la adresa justiției. Detali în articolul meu din 2013 ”instituțiile majore ale statului sunt complice la uzurparea statului de drept în România” – https://unsingurvot.wordpress.com/2013/03/19/institutiile-majore-ale-statului-sunt-complici-la-uzurparea-statului-de-drept-in-romania/

În aceste împrejurări cred că devine limpede atitudinea mea.

În procesul verbal atacat se precizează că ”… urcânduse pe platforma intrării în sediul CSM a proferat expresii jignitoare la adresa unor lucrători din cadrul justiției, fapt care a provocat indignarea acestora și lezarea demnității și imaginii instituției CSM”.

Față de aceasta spun următoarele:

Ca să lezez demnitatea CSM, trebuie ca să existe așa ceva. Eu nu am auzit ca instituțiile să aibă demnitate. Dacă se referă, prin extenso de la demnitatea unor membrii CSM, s-ar putea înțelege, deși destul de confuz. Însă, în cazul acesta ar trebui să vorbim despre demnitatea președintei ÎCCJ, pentru că, în special despre ea este vorba. Care, în opinia mea, și a multor cetățeni, dar, mai important, în opinia multor judecători și avocați de marcă, care s-au pronunțat, atât cât le permite legea, asupra acestei chestiuni, nu prea există … Altfel președinta și-ar fi dat demisia demult.

Cât privește imaginea CSM, aceasta este dată de activitatea și acțiunile CSM și nu de percepția și acțiunile unor cetățeni, liberi încă, ai acestei țări. (O mențiune specială merită episodul încă nefinalizat cu încercarea autorităților statului ticăloșit de a mă reduce la tăcere, prin internarea nevoluntară ”la nebuni”. Încercare nereușită, încă, numai datorită opiniei publice și televiziunilor care au luat atitudine și s-au solidarizat cu mine. Acest episod face parte din împrejurările faptei petrecute la CSM, și arată o acțiune coerentă și concertată a autorităților statului ticăloșit împotriva mea).

Arăt că expresiile folosite nu au fost nici măcar atât de grave pe cât cele folosite de cetățenii care cu câteva clipe mai înainte își exprimau opiniile față de unele persoane publice din justiție și activitatea acestora. Ori aceștia nu au primit nici o sancțiune. Și asta arată abuzul comis împotriva mea.

De asemenea, rămâne de văzut care sunt expresiile jignitoare și nici cei care au fost indignați și modalitatea lor de sesizare a Jandarmeriei asupra acestei lezări.

Arăt că jandarmilor le-a luat aproape o oră pentru a întocmi respectivul proces verbal, după ce în prealabil, așa cum reiese și din înregistrări, voiau să mă ducă cu forța la o secție de poliție pentru … a-mi întocmi acest proces verbal!

Față de imaginea creată în public despre mine ca urmare a acestor fapte voi vorbi în motivarea mai largă pe care o voi face. Însă arăt că toate articolele apărute după aceste evenimente lasă impresia că am făcut ceva ilegal, deoarece am fost sancționat. Până la rămânerea definitivă a unei sentințe care să statueze opinia magistraților, bazată exclusiv pe lege, cu privire la vinovăția mea, opinia publică rămâne cu ideea că Avrămuță a fost amendat cu 700 lei, așadar a făcut o gravă faptă antisocială. Așa ceva este de neacceptat într-un stat care se pretinde de drept. Prejudiciul de imagine adus mie prin această sancțiune trebuie reparat, conform reglementărilor legale.

Rămâne să aduc în cursul procesului toate argumentele relevante în opinia mea față de acest aspect.

În aceste condiții, pretinsa participare la o adunare publică neautorizată nu este conformă cu realitatea, și drept urmare este nulă de drept.

La fel și în ceea ce privește pretinsa proferare de expresii jignitoare la adresa unor lucrători din cadrul justiției, fapt care ar fi provocat indignarea acestora și lezarea demnității și imaginii instituției CSM.

Concluzionând, consider că, din toate punctele de vedere, acțiunea jandarmilor a fost una nelegală, abuzivă, de intimidare și de îngrădire a drepturilor și libertățile fundamentale garantate de Constituție, de CEDO. Drepturi pe care jandarmeria ar trebui să mi le protejeze. Situația este agravată de faptul că totul s-a petrecut în fața a numeroase televiziuni. Ne putem închipui cu ușurință ce atitudine ar fi avut jandarmii dacă presa nu ar fi fost prezentă.

Drept urmare vă solicit admiterea prezentei cereri, și

  1. Să dispuneți anularea procesului verbal seria JO nr. 0870877/02.06.2015 emis de DGJMB și în consecință să mă exonerați de plata amenzii de 700 lei care mi-a fost aplicată prin acesta
  2. Să constatați că jandarmii au acționat abuziv, încălcându-mi grav drepturile și libertățile fundamentale prin acțiunile comise împotriva mea în timpul protestului spontan care a avut loc în 02.06.2015 în fața CSM
  3. Să dispuneți obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 1.000.000 ron pentru repararea prejudiciului de imagine creat
  4. Să dispuneți obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a dovedi cele susținute vă solicit acceptarea probei cu înscrisuri, probei cu martori, probei cu înregistrări audio-video de la Jandarmerie și de la televiziunile prezente.

Cu încredere în adevăr și dreptate,

Cu speranța că justiția română în întregul său va devenii justă,

Vă mulțumesc,

Avrămuța Cezar Cătălin,

Stegarul și samuraiul dac


Ne paşte o dictatură militară?

Mizeria clasei politice a atins apogeul!

Guvernul este condus de un procuror plagiator – dottore în drept – care a furat votul românilor împotriva regimului băsist şi a coabitat cu şeful acestuia. Aberantul regim băsescu, un regim mafioto-securist, hulit în repetate scrutinuri de majoritatea poporului.

Acum lui Ponta i se întoarce însă cu vîrf şi îndesat coabitarea cu băsescu cel demis de popor şi lăcomia PSD-ului de a avea totul în ţară. Nu le-a mai ajuns guvernarea! Aviz amatorilor! Mă bucur nespus cum lucrează Dumnezeu!

La guvernare mai este nimeni altul decât UNPR-ul generalului izmene, cel care orice face apără ”interesul național”! O mai mare rușine pentru militari decât acest ”general” nu există!

În opoziție situația este și mai hilară! PNL-ul a considerat că a venit momentul pentru a batjocorii votul poporului și și-a dat mâna cu mafioții băsiști. Ei nu doar coabitează cu mafia băsistă precum dottore Ponta, ci pur și simplu fuzionează, se contopesc cu aceștia, pentru a fi cât mai clar disprețul lor față de noi. O mai mare baatjocoră nici că se putea!

Iar acum PNL-ul vrea el toată puterea! Și este în stare de orice abuz pentru asta! Rușine!

Pe popor cine îl mai reprezintă? Doar, mai mereu, Antena 3, câțiva protestatari izolați și de curând coaliția asociaților judecătorilor iubitori de Adevăr, care s-au ridicat acum cu putere împotriva abuzurilor sistemului ticăloșit.

Ce va urma?

Poporul este astfel nereprezentat! Dar poporul este suveran! Așadar, suveranul nu este băgat în seamă de nimeni! Situația nu mai poate continua așa!

…..

Evaluarea mea este următoarea:

  • poporul a suferit destul și a fost batjocorit destul în timpul regimurilor comunist și neocomunist care a urmat! Ceaușescu, Iliescu și băsescu sunt exponenții acestor regimuri totalitare a căror singură învățătură pentru popor – în opinia mea – este înțelegerea demagogiei, a vorbei goale, indiferent de unde vine: de la muncitori sau de la gulere albe!
  • poporul s-a maturizat destul în timpul acestor încercări și conștientizează destul de limpede corupția care sufocă și otrăvește toate instituțiile importante ale statului de drept: CCR, CSM, Parlament, Guvern, Justiție, SRI, Parchete … Împăratul este gol!
  • și pentru că: poporul român este pacifist din fire – nu va ieşi în stradă -, sistemul ticăloșit nu se predă de bună voie – ar fi absurd dealtfel – iar condițiile schimbării sunt coapte
  • schimbarea se poate produce printr-o dictatură militară! Nu însă cu „generalul” Izmene în frunte, ci cu generali demni și integrii. Militari care vor cere revenirea regelui la conducerea țării.

Soluția ideală ar fi însă o schimbare civilă: unirea Societății Civile în spatele unor lideri complet morali, demni și iubitori de popor, calități care să fie dovedite prin toată viața lor. Printre ei ar putea fi: Prof. doctor Leon Dănăilă, prof. doctor Florian Colceag, Dan Puric, Mircea Diaconu, Tudor Gheorghe, etc.

Soluția am expus-o pe larg în două din articolele mele anterioare: ”A șasea Cale” – https://unsingurvot.wordpress.com/2014/01/01/a-sasea-cale/, și ”Cum mergem pe cea de-a șasea Cale!” – https://unsingurvot.wordpress.com/2014/01/03/cum-mergem-pe-cea-de-a-sase-cale/

Să ne dea Dumnezeu înțelepciune să alegen Calea cea bună!


Cine se va atinge de Baltag se va arde rău!

Şi samuraiul dac o apără!

Dar, mai ales, o apără Dumnezeu prin mii de oameni cu suflet mare, din Justiție sau din afara ei,  care sunt alături de ea!

https://unsingurvot.wordpress.com/2013/01/24/rusine-procurorilor-romani-felicitari-judecatorilor-romani-care-se-trezesc-acum/

https://unsingurvot.wordpress.com/2013/12/30/apelul-stegarului-dac-catre-judecatorii-romani/

https://unsingurvot.wordpress.com/2015/03/12/procurorii-basisti-o-rusine-pentru-justitia-romana/

https://unsingurvot.wordpress.com/2014/01/07/mesajul-samuraiului-dac-catre-procurorii-si-judecatorii-corupti/

De frică sistemul ticăloșit a ieșit la atac: DNA îl cercereză pe Ponta! Cam târziu și cam pripit!

Oricum, personal mă bucur pentru Ponta & co., pentru că au fost jigodii cu Crin. Nu le-a ajus cât de mult aveau: voiau, asemenea lui băse, totul! Și li s-a întors cu vârf și îndesat! Aviz amatorilor!

Începând din 6.06.2015, orele 7.07 până în 7.07.2015, orele 7.07, samuraiul dac intră în greva foamei 30 de zile, la Consiliul Superior al Magistraturii, sediul de ședere ilegală a ”celor fără justiţie”membrii CSM.

Înțeleg să-mi manifest opinia şi conştiinţa și astfel fac acest protest extrem datorită gravelor nelegalități pe care Instituțiile Statului ticăloşit – CCR, CSM, Parlament, Servicii Secrete, Parchete – le comit în contra interesului poporului român:

  • Protestez împotriva refuzului ”doamnei” Stanciu, cea fără de demnitate şi conştiinţă, de a pleca de bună voie de unde a cocoțat-o băsescu cel demis de poporul român!
  • Protestez împotriva unui palament impotent, care nu ține cont de suveranitatea poporului și pare incapabil să oprească abuzurile și nelegalitățile sistemului ticăloşit
  • Cer demisia de urgență a membrilor CSM şi a celor 6 de la CCR care au furat votul românilor la referendum!
  • Protestez împotriva mizerie morale din CSM și CCR și le spun membrilor lor, înalți demnitari ai României: ați mințit în jurământul de credință făcut față de țară și popor! Ați făcut de rușine justiția din România, legea, ideea de dreptate și poporul român! Sunteți, asemenea lui băse cel mincinos, niște ”oameni” fără caracter și fără demnitate! Oameni ”fără nici un Dumnezeu”! Plecați! Lăsați-ne!
  • Protestez împotriva mizerie morale din Serviciile Secrete! Altceva decât dosare politice știţi voi oare să faceţi! Sunteţi niște mari trădători și vânzători de țară!
  • Protestez împotriva mizerie morale din Parchete! Aici pare că este cuibul unde s-au adunat mulţi ”intelectualii” infractori, magistrații fără conștiință şi fără ştiinţă de carte!
  • Felicit magistrații morali din România, în frunte cu Mona Pivniceru, Gabriela Baltag şi Toni Neacşu! Ferice de voi! Sunteți români adevărați! Sunteți binecuvântați!
  • Protestez împotriva poziției Grupului de Dialog Social, și în special a poziției ”intelighenților” Liiceanu, Pleșu și Patapievici, care confundă grav adevărul cu minciuna, și care sânt, în opinia mea, susţinătorii morali ai jefuirii României de către mafia portocalie, condusă de băsescu
  • Protestez împotriva trădării încrederii poporului de către PNL (de la PSD, demn urmaș al PCR, nu aveam nici o pretenție) care s-a aliat cu mafia băsistă pentru a ajunge la ciolan, uitând promisiunile anterioare: ”Dreptate până la capăt!
  • Chem la ”luptă” adevărata elită a țării: toți românii demni și morali (intelectuali sau nu): implicați-vă şi luaţi atitudine, acolo unde sânteți! Apărați Adevărul și statul de drept!