Am promis prin 2013 că am să scriu povestea mea”, pentru a nu mai exista speculaţii pe temă!
Era aproape gata dar nu am mai publicat-o. Acum am regăsit-o şi cred că e un moment bun de a o prezenta!

”M-am născut” (în fapt mama a făcut chestia asta 🙂 ) la Constanța în 1967, pe 7 februarie, cam pe la ora 1.15 noaptea, într-o iarnă cumplită. Abia a reușit salvarea să o ducă pe mama la spital, după care circulația s-a blocat din cauza viscolului câteva zile. Sunt deci, cal de foc și vărsător, cu ascendent în plin scorpion (pentru cine știe câte ceva despre zodiace).

Constanţa mi s-a părut mereu un nume predestinat. Mai târziu aveam să descopăr că definiţia yogăi, de către autoritatea supremă la indieni – Krisna – este „constanţa de spirit în orice împrejurare; acelaşi la bine şi la rău. Acestei egalităţi de spirit i se spune yoga!” Mai apoi aveam să stau ceva vreme în Piteşti 🙂 pentru a-mi trăi ultimii 20 de ani în Bucureşti 🙂

Părinții mei lucrau la Trustrul de Construcții Hidro: mama era contabil-șef și tata maistru miner, topograf și artificier. Cum la TCH ”migrația” era foarte mare, ne-am tot plimbat prin țară, de la un șantier la altul. Astfel am ajuns să colind o grămadă de locuri: din Constanța am plecat în ′68, imediat după ce s-a născut fratele meu; mai aveam deja o soră născută în ′65; am plecat apoi la Lotru; în ′70 s-a născut sora noastră mai mică; la Lotru am făcut clasa a I-a; am plecat apoi la Câmpulung Mușcel, unde am stat nici doi ani; de aici am plecat la Slatina unde am stat până în clasa 10 inclusiv; am făcut utimii doi ani de liceu la Pitești; în ′85, după terminarea liceului am intrat la facultatea de matematică la București, la secția informatică; după cele 9 luni de armată făcute la artilerie, la Focșani, în ′86, am venit la facultate în București, unde am stat până azi.

Toate vacanțele le petreceam la cele două ”țări” ale mele: la Băbăița, în Teleorman, de unde era tata, și la Corbeni, în Argeș, lângă Vidraru, de unde era mama. La Băbăița eram 14-15 verișori: 8 ”de la oraș” și restul localnici. La Corbeni îl aveam pe fratele meu care era înfiat de la 4 ani de un unchi al mamii care nu avea copii. Și toate vacanțele nu făceam nimic altceva decât să mă joc. În fapt era o continuare firească a vieții de la școală, unde făceam același lucru. Când am mai crescut am fost nevoit să îmi mai ajut bunicii la munca câmpului, ceea ce îmi făcea, totuși, mare plăcere.

În ”timpul școlii” nu îmi plăcea deloc să pierd timpul cu învățatul. Singurul lucru care îmi plăcea era să mă joc. Și cum părinții nu erau ziua acasă (ba chiar, tata venea acasă la 2-3 săptămâni; rămăsese pe șantier la Lotru), eu, după ce veneam de la școală zburam la joacă, de unde mă întorceam doar noaptea târziu.

Până la liceu nu cred că am citit vre-o carte; citeam destul de greu, neavând exercițiu. Îmi aduc aminte că mie îmi lua o săptămână-două o carte pe care sora mea mai mare ”o mânca într-o zi”. În fapt, toată marea mea lectură, făcută la liceu, era redusă la câteva titluri pe care le-am reluat de câteva ori: Winnetou, Tarzan, Cavalerii, Cei trei mușchetari, Robin Hood și încă 2-3 titluri asemenea :). Asta bineînțeles că mi-a creat un handicap măricel: lipsă de cultură.

Mai aveam apoi și o memorie deloc antrenată. Eu gândeam pe atunci că nu am memorie aproape deloc, și mă consolam că, din cauza matematicii: parte de memorie a fost ocupată de gândire, îmi spuneam eu, și astfel am stat liniștit. Lipsa culturii ca și lipsa memoriei sunt în continuare două ”lipsuri majore” ale mele.

Totuși, de mic ”mă simțeam în stare de orice”, credeam că pot excela în orice domeniu. Și credeam, deasemenea, că orice copil antrenat/educat corespunzător poate face performanță. Aș putea spune că ”vedeam” asta, acest potențial uriaș al fiecărui copil. Și mai ”vedeam” și că toți cei ce concură la educarea copiilor (părinți, profesori, mass media) ”habar n-au” ”cum să-i ia pe copii”, pentru ca aceștia ”să dea rezultate”. Vedeam cât de timizi, fără curaj și fără inițiativă sunt copiii din cauza acestor educatori ignoranți. Toți voiau/așteaptau ca copiii ”să reușească” din prima. Nu înțelegeau ”ce se petrece” în mintea unui copil. De atunci visam să-mi fac o școală particulară la Corbeni, unde să-i învăț pe copiii să devină ”caractere” puternice, cu principi ferme, și ”să nu aibă limite”.

Această siguranță a mea am adoptat-o inconștient de la părinți, care au fost o binecuvântare pentru mine. Deși nu am comunicat aproape deloc, nicidecum cum mi-ar fi plăcut mie, cu niciunul dintre ei (ba chiar cu tata am avut un conflic când m-am căsătorit și nu am vorbit câțiva ani), valoarea lor umană a fost un fundament important pentru formarea mea. După cum zicea Kant ”copiii nu fac nimic altceva decât ceea ce învață de la părinți”, mai întâi, apoi ”din societate”.

O mare binecuvântare în viața mea a fost bunica din partea tatei care m-a iubit enorm. Tata a fost singurul ei băiat rămas în viață, pe lângă cinci fete, care au trăit toate peste 70 de ani. Și cum era frumos și deștept, și singur printre atâtea fete, și părinții și surorile îl iubeau și îl cocoloșeau. Și cum eu rămăsesem singurul băiat al tatii după ce Luci, fratele meu a fost înfiat, iubirea bunicii s-a canalizat spre mine. Mă iubea cu așa disperare că nu mă lasa nici să mă spăl singur pe mâini sau pe față. Dacă cineva se atingea, în vre-un fel de mine, lua foc. Acum îmi dau seama că iubirea ei a însemnat enorm pentru încrederea mea în sine. Oricine este iubit așa devine puternic și sigur pe el.

Am avut noroc –o mare binecuvântare de la Dumnezeu- ”mă pricepeam la matematică” (asta m-a ajutat mai târziu ca toate ”școlile” pe care le-am făcut să-mi pară joacă de copii). Nu știu cum s-a întâmplat, dar eram foarte sigur că mă pricep foarte bine la matematică, deși ”nu am lucrat” niciodată acasă. De fapt eu nu îmi aduc aminte să-mi fi făcut vre-odată temele acasă la vre-o materie, deși pare aproape imposibil (probabil pentru că toată atenția mea era captivată de joacă). Totuși, un fapt absolut remarcabil pentru mine, care a contribuit mult ulterior, s-a petrecut în clasa a IV-a, când învățătoarea mea Vasile, care deasemenea mă iubea foarte tare, deși nu știu deloc de ce (asta a fost altă binecuvântare de la Dumnezeu) m-a dus la o clasă mai mare ”să le arate” acelor copii cum, un elev cu o clasă mai mică poate rezolva problemele lor la matematică și ei nu.

Pe lângă matematică mă pricepeam foarte bine la științele ”exacte”. Și deși nu am învățat niciodată până în ultimii doi ani de liceu, participam la olimpiade la toate aceste materii. Totuși ”performanța” maximă atinsă a fost calificarea pe faza pe țară la matematică, în clasa a 8-a. Diriginții toți îi spuneau mamii despre mine că sunt ”brânză bună, în burduf de câine”.

Îmi aduc aminte și de primul 4 din viața mea. Venisem la Slatina, în trimestrul 3 din clasa a III-a. Și pentru că ”veneam de pe șantier” unde nu se prea făcea școală, și unde eram oarecum privilegiat (mama fiind contabil-șef era ”cineva” acolo, deși eu nu am știut niciodată asta), nu am știut ceva la istorie și am primit imediat 4. Pentru că părinții mei erau foarte severi și aveau pretenția să învățăm foarte bine, mi-a fost frică să vin acasă și m-am pitit într-o scară la un bloc vecin. Tata chiar găsise o metodă inovativă de stimulare a noastră să învățăm: la fiece două săptămîni, când venea el acasă, trebuia să ne prezentăm cu carnetul de note. Și el, în mărinimia lui, ”ne ajuta” să avem numai 10, ”pe linie”: la orice notă mai mică adăuga numărul de ”lovituri de curea” necesare, în palmă sau la fund, la alegere J, și astfel copiii lui aveau doar 10. Ne dădea chiar și o dispensă: nota 9 era exceptată de la mărire.

De mic aveam o personalitate puternică. Eram deosebit de voluntar, plin de inițiativă. Dar și ”un contestatar”. Eram ”în prima linie” la orice. În clasa a I-a, când mama mi-a reproșat că nu sunt ”ascultător” la școală și nu sânt atent la doamna educatoare, eu i-am replicat: ”cine mamă, proasta aia, să mă învețe ea pe mine?”. Mulți profesori au avut mai apoi conflicte cu mine, pentru că nu acceptam ușor injustițiile de care era plină școala noastră. Pentru că mă revoltam imediat, eram adesea acuzat de profesori că-i sfidez. Doar frica de pedepsele tatii mă făceau să nu mă revolt prea tare. Totuși aveam relații excelente cu profesorii iubitori de copii. Când am plecat din Câmpulung la Slatina, în timpul clasei a III-a, educatoarea a rugat-o pe mama să țină legătura în continuare pentru că vrea să știe ”ce-o să ajungă copilul acesta”. În timpul gimnaziului, făcută la școala generală nr. 8 Slatina, am avut parte, deasemenea de un colectiv de profesori excepționali, cu toții.

Când eram mic aveam o părere excelentă despre părinții mei. Bineînțeles că și acum îi consider deosebiți și unici. Și, în general, ”oamenii mari” îmi păreau atât de siguri pe ei, și știau atâtea, încât mă timorau. Mai târziu am început să văd că, ”oamenii mari” fac mereu aceleași lucruri și spun mereu aceleași lucruri, și că, de fapt, ei ”nu prea gândesc”. Asta se întâmpla în primii ani de liceu.

Pentru că totuși la școala generală am avut profesori excelenți, am intrat ușor la liceul de mate-fizică din oraș, la mate chiar cu 10, și cam 7 la română. Apoi, timp de doi ani, nici la școală nu am avut profesori interesați ca noi să învățăm, și ca atare, din perspectiva învățării au fost doi ani complet pierduți. Am ajuns ca, la admitere la treapta a II-a, la liceul de mate-fizică din Pitești, aproape să pic, din cauza notei la matematică: 5 și ceva. M-a salvat fizica, pentru că mai făcusem ceva-ceva la ore. Și pentru că la Pitești se făcea școală adevărată, iar eu am învățat pentru prima dată în viață mea, dar doar la mate, la bac am luat 10, cea ce nu a mai reușit decât un coleg olimpic de la o clasă vecină, care a și rămas profesor la universitate, mai apoi.

Cum spuneam, în primii ani de liceu, lumina în care îi priveam pe ”maturi” a început să ”prindă pete”. Dar n-am dat prea mare importanță. Până când, obligat fiind de un prof de română (care nu vroia ”să mă treacă” la sfârșitul liceului), am citit ”Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”. Eram cred a 11-a. A fost prima carte adevărată citită de mine. Am fost bulversat. M-am trezit parcă dintr-o transă. Parcă aș fi dormit până atunci. Câte probleme adevărate există și lumea merge liniștită înainte, ca și când ”nimic nu s-ar întâmpla”.Neliniștea metafizică” de care vorbea Camil Petrescu m-a cuprins cu totul și, de altfel, mă caracteriza perfect. Și ca să pună și gaz peste foc, un coleg mi-a dat o revistă de cultură, Astra brașoveană, care, pe ultimile două pagini avea o rubrică intitulată ”Enigme în lumea modernă”. Am citit acolo despre fel de fel de ”mistere” neelucidate legate de locuri, monștrii, ozn-uri și extratereștrii dar mai ales despre ”personaje” deosebite: Arigo, un țăran din Argentina care opera, în stare de transă, cu un cuțit de bucătărie; celebra bioterapeută rusoaică Djuna; despre clarvăzătoarea bugăroaica Vanga Dimitrova și mulți alții. Povestea Vangăi însă m-a pus pe gânduri complet. Oarbă din naștere, ea reușea ”să vadă” ce se va întâmpla în viitor oricărui interlocutor. Evenimentele majore, bineînțeles. Multe confirmate ulterior, și după 20 de ani.

Povestea ei a fost ca un șoc pentru mine, pe terenul ”pregătit” în prealabil de ”neliniștea metafizică” stârnită de cartea lui Camil Petrescu. ”Sunt eu un robot?” era gândul care mă măcina. Dacă destinul există, și se știe ”ce voi face”, atunci ”ce rost mai are să fac ceva?”, pentru că, nu?, tot acolo ajung. ”Ce rost mai am eu pe lume?”, ”am eu vreun rost?”, ”ce e bine, și ce e rău?”, sunt întrebările care mă chinuiau, aproape fizic. Și bineînțeles, nimeni din cei din jur nu avea vre-o idee sau soluție, și nu ”mă puteau ajuta” cu nimic. Îmi era clar acum că ”oamenii mari” erau doar ”niște mașini”, niște ”oi”, care făceu zi de zi aceleași lucruri, doar pentru că toată lumea face la fel, și doar pentru că așa au fost învățați. Oamenii cu toții, am înțeles eu, părinți și profesori, ”își trăiau viața” ”la întâmplare”. Măreția adulților se prăbușise: eram singur pe lume.

Am început să-mi notez toate aceste frământări și gânduri, în căutarea unui ”sens al vieții”. La un moment dat am descoperit o stare care îmi plăcea enorm, în care mă simțeam ”complet” și în care aș fi vrut să stau tot timpul. Totuși o pierdeam foarte repede, pentru a nu o mai regăsi decât foarte greu; de fapt uitam de ea. Îmi reaminteam de ea după săptămâni și chiar, la început, după luni de zile. Era o stare, o numeam eu atunci ”concentrare maximă”, dar acum îmi este evident că este ”conștiența”, ”prezența”, vigilența”, ”luciditatea”, pe care o caut acum, și care atunci era într-o formă ”rudimentară”. Bucuria cea mare este că, în fapt, fără să studiez în prealabil, m-am apropiat natural, prin forțe proprii, de ”soluție”.

Găsisem chiar un exercițiu care mă aducea în acea stare de concentrare: țopăiam prin casă cu picioarele legate la glezne. În fapt acum îmi dau seama ce se întâmpla: fiind ”o activitate” nouă, neuzuală, ești obligat ”să fi foarte atent”, altfel te poți ușor răni. Această ”atenție mărită” se apropie foarte tare de starea de conștiență/prezență căutată acum. În fapt, starea de conștiență/prezență/ vigilență totală, este starea de ”atenție totală fără gânduri”.

Acestea erau preocupările mele când am terminat liceul. Mama era foarte grijulie cu mine atunci, pentru că se apropia examenul de admitere la facultate (pe vremea aceea era o adevărată isterie intratul la facultate; toți colegii mei făceau meditație la materiile la care dăteau examen la facultate; eu nu am făcut o oră de meditați în viața mea, în fapt nu am învățat absolut deloc până ”într-a 11-a”). Ba chiar dădeam eu meditaţii unor colegi J. Și pentru că eu stăteam toată ziua lungit în pat, citind rezolvări din culegeri de matematică sau stând cu ”ochii în tavan”, gândind la ”rostul vieții”, mamei, obișnuită cu un copil hiperactiv, i se părea nefiresc: ”ce-ți lipsește mamă?” mă întreba destul de des, în acea perioadă. ”Tinerețe fără bătrânețe, și viață fără de moarte” a venit la un moment dat răspunsul meu. ”Eu zic să mai ieși și tu cu colegii afară” mi-a sugerat mama, un pic speriată.

Am terminat liceul și am mers să dau la facultate. În ultimul trimestru mă hotărâsem să merg la matematică, să mă fac profesor, pentru că acolo, îmi făceam eu socoteala, muncești mai puțin și ai timp destul ”să gândești”. În acea perioadă ”gânditul” mi se părea chestia cea mai tare, foate puțin utilizată de oameni, cea care îmi va descoperii mie ”rostul vieții”. Eram tare mândru de ”preocupările” mele. Înainte de examen îmi propusesem să iau peste 9.80 media generală. Am fost foarte dezamăgit: doar la geometrie am luat 9.95; la analiză și la algebră, la care mă consideram mai pregătit, am luat doar 7.5-8.5. Eram iarăși bulversat: eu ”mă simțeam leu” și s-a dovedit că eram doar ”o oaie speriată”.

Apoi, după o vară petrecută la țară, la coasă și la fân, am mers în armată. Au urmat nouă luni de frământări cumplite. Pe de-o parte căutările mele interioare, pe de alta armata, care simboliza în mintea mea războiul, pe care nu-l puteam accepta cu nici un chip. În plus, armata presupune supunere la ordin, cea ce pentru mine era de neacceptat. A fost o perioadă de lupte aprige. Cu o lună înainte de ”liberare”, adjunctul comandantului unității, după o lungă discuție cu mine în care a vrut să înțeleagă ”de ce sunt așa de rebel”, mi-a mărturisit că el a fost cel care s-a opus propunerii de a fi trimis la batalionul disciplinar, pentru toate problemele pe care le-am creat.

Un exemplu ca să vedeţi cât de rebel eram: săream gardul afară din unitate aproape în fiecare seară şi mă întorceam cu gogoşi, pentru a fi limpede pentru toată lumea că am fost „în libertate”.

Apoi a venit vara dinaintea începerii facultății. Principala mea preocupare era ”gânditul”, care se învârtea în cerc în jurul acelorași probleme. Oricum aveam sentimentul că fac ceva superior, care nu putea fi făcut ”de oricine”. Când, în ajunul plecării la facultate, i-am zis mami să mă lase să stau un an acasă, ca ”să-mi limpezesc gândurile”, ”să văd încotro s-o apuc”, aceasta mi-a reproșat disperată că ”vreau s-o omor”. ”Toată lumea abia așteaptă să intre la facultate și tu vrei să renunți?”, îmi spunea ea. Nu aveam cu cine discuta. Am plecat spre facultate fără nici un chef de așa ceva. Mintea mea era în altă parte!

Odată ajuns în București, ”neliniștea metafizică” s-a amplificat. Singurele mele preocupări erau cele legate de ”înțelegerea vieții”. În aceste momente ”mi-au picat în mână” cărțile care urmau ”să facă lumină” în mintea mea. Întâi ”Puterea extraordinară a subconștientului tău” a lui Joseph Murphy, apoi ”Hrana vie/crudă”, a lui Ernst Gunter, și mai ales ”Filozofia ezoterică a Indiei”, de C.J. Chatterij și ”Puterea gândului” a lui Swami Shivananda. Puterea subconștientului m-a lămurit că orice crezi cu tărie se va întâmpla (deopotrivă credințele pozitive –încrederea-, cât și cele negative – fricile), și am înțeles și de ce am avut o sănătate relativ fragilă; hrana vie mi-a lămurit tainele alimentației – hrana crudă, formată din semințe și verdețuri -, care era un alt punct esențial în preocupările mele: imediat am renunțat să mai mănânc carne și au trecut deja 25 de ani de când consider că am o sănătate de fier (de atunci la întrebarea câți ani am răspund inflexibil: ”19”); puterea gândului mi-a lămurit că orice e posibil, dar că, pentru asta trebuie să am un control total al minții; și, în fine, filozofia ezoterică mi-a lămurit foarte clar faptul că există un ”scop al vieții” și există și ”o cale” care te poate duce acolo, și că toate religiile țintesc spre acest scop și această cale, eventualele diferențe între ele provenind din faptul că se aplică unor populații diferite, în contexte diferite. Ea m-a determinat apoi să citesc ”Noul testament” și ”Viața și învățăturile lui Budha”.

Toate ideile din aceste cărți rezonau deplin cu tot ceea ce eu ”simțeam”. Mă regăseam cu totul în ele. Până atunci nu pot spune că eram ”un ateu”, ci doar că nu știam nimic despre subiect, era ceva de care nu eram interesat încă, pentru că nimeni din jur (nici cărți pe temă nu mi-au picat în mână) nu avea decât ”păreri” despre subiect, cu atât mai puțin ”argumente solide” pentru a-mi putea determina o părere.

A urmat, bineînțeles, citirea Noului Testament. Am fost zguduit de forța ideilor lui Isus, de adevărul lor, și de neînțelegerea de care ”se bucură ele” în lume, în ”lumea reală”. Neînțelegere generată de faptul că, în fapt, învățătura lui Isus este necunoscută, toate ”credințele” și ”convingerile” creștinilor venind ”pe ocolite”, fiind ”la mâna a doua” și nu direct de la sursă (la fel cum copiilor, care nu știu să citească, li se povestește despre fizică sau despre orice altă materie de către cei care au auzit și ei de la alții, sau poate au citit chiar ei o parte din ea, dar nu au avut timp, interes ori capacitatea de a o studia și înțelege în întregime).

Înțelegerea reală vine doar din experiență directă. Trebuie ”să studiezi” cu atenție orice vrei ”să faci bine”.

Aceleași neînțelegeri domnesc de altfel în toate ”religiile”: ”practicanții”/”credincioșii” își întemeiază ”credința” și ”practica” pe cunoștiițe obținute după ureche, ”din auzite”, din ”gura lumii”, ”la mâna a doua” (sau a zecea) și nicidecum direct ”de la sursă”.

Toate religiile spun că omul este de origine divină, că ”Dumnezeu se află în interior” și că doar acolo trebuie căutat și poate fi aflat, și nicidecum în altă parte. Și că toți oamenii au același potențial, nu unii sunt ”aleși”, ”sunt mai șmecheri”, și alți sunt ”obișnuiți”, ”sunt mai fraieri”. Dar că, bineînțeles, fiecare dintre noi este liber să aleagă ce-l interesează, cât timp se află ”pe acestă lume”. Și că cine ”cunoaște adevărul” este liber și este fericit, iar cine nu-l cunoaște este sclav și suferă. Necunoașterea legii –fizice sau spirituale- nu ne scutește de consecințele utilizării lor necorespunzătoare.

Isus afirmă chiar, cu subiect și predicat, că ”cine crede în Mine, va face și el ce am făcut eu, ba chiar lucruri și mai mari”. Dar câți dintre noi au curajul ”să creadă” că, e posibil ca, oricare din noi, să învie un mort sau pe el însuși, sau măcar să vindece orice boală a semenilor. Sau că e posibil ca oricând să îl vadă pe Dumnezeu.

Eu am crezut asta cu tărie de când am citit cuvintele lui Isus. Nu reușeam însă să înțeleg cum să fac ”să-L iubesc pe Domnul Dumnezul meu” și cum ”să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi”. ”Lumea” încă trăia în mine. Egoul era pe baricade, iar eu nu înțelegeam că el e bariera, singurul obstacol.

Eram atât de profund recunoscător acestor cărți, dar mai ales ”filozofiei ezoterice” (care mi-a deschis ochii în domeniu, putându-mă orienta apoi spre toate celelalte), încât nu voiam altceva decât să fac cumva rost de bani și s-o împart fiecărui om (toate aceste cărți circulau clandestin, la acea dată). Repede a venit ”revoluția” și ea împreună cu toate celelalte titluri amintite au fost printre primele editate, și apoi reeditate. Eram convins atunci că ”toată țară gândește la fel”. Am cumpărat zeci de exemplare pe care le ofeream fericit cunoștințelor, care însă nu reacționau pe măsură. Așișderea s-a întâmplat ulterior, cu numeroase alte cărți, care, pentru mine, însemnau infinit. Mai m-am ponderat de atunci: mulți privim în aceiași direcție, dar avem fiecare ”ritmul nostru”. Oricum ar fi, explozia de cărți care spun pe șleau adevărul dovedește că lumea se află în pragul unei schimbări profunde.

În ”filozofia ezoterică” găsesc o frază celebră spusă de Isus: ”Cunoaște adevărul, și adevărul te va face liber”, frază care mi-a liniștit sufletul înebunit de căutare. În acel moment mi-am stabilit complet scopul vieții: cunoașterea adevărului!

Mult mai greu avea să se dovedeascăgăsirea căii”, și mai ales înțelegerea și mersul pe ea.

În ′87 sau ′88, de paște, am cunoscut-o pe Coca, viitoarea mea soție, care avea să-mi fie, de la bun început, ghid pe această cale. Eram prins ”cu totul” de aceste ”lecturi” (care m-au absorbit în întregime, nu mă mai interesa nimic altceva) când am întâlnit-o, pentru ca, după 3-4 ani, să devină soția mea. E demn de mențioanat că era o persoană scundă, rotofeie bine, cu 25 de ani mai mare ca mine, cu 3 ani mai mare chiar ca mama – eu având 20 de ani, foarte înalt și relativ slab J. O persoană cum nu-mi închipuiam că există: un caracter moral, în opinia mea, desăvârșit. Și care, de mică (de la 2 ani) ”știa orice”. Avea nativ capacitatea de ”vedea dinainte” ce se va întâmpla și de a vindeca. Putea contacta ”orice persoană” ”în viață sau nu” și ”vorbi” cu ea.

În ′89, în primăvară și apoi în toamnă am avut două tentative de fugă din țară, terminate la ”pușcărie”. Am stat cred 2-3 săptămâni pe acolo. M-au exmatriculat și de la facultate. Coca, când a aflat de tentativele mele, ”mi-a reproșat” că dacă ar fi știut ce vreau să fac mi-ar fi spus ea cum să procedez. De fapt eu nu doream să plec din țară, tentativele mele de fugă fiind doar un fel de sfidare și un fel de ”a mă da mare” că nu mi-e frică de nimic. Aveam pe atunci o prietenă (și ea mai mare, însă cu doar 15 ani, și cu doi copii de 10 și 12 ani) care era disperată să plece în SUA (a și plecat în ′90), și am vrut să-i arăt că eu, dacă vreau, plec oricând.

Apoi a venit ”revoluția”, care m-a prins la țară, la Corbeni, lângă Vidraru. Cum eu deja eram ”într-o mare revoluție/luptă interioară”, având și probleme cu securitatea pentru tentativele de fugă şi făcându-le probleme mari şi părinţilor la servici (au trebuit să dea cu cu subsemnatul la securitate), și vorbind cu Coca, în care aveam o mare încredere, am rămas la țară și nu am participat în nici un fel la ”așa zisa revoluție”. Așa a fost să fie: cunoscându-mă cât de ușor ”sar la bătaie” (deși niciodată nu m-am bătut cu cineva), toți m-au sfătuit să rămân la Corbeni.

După ”revoluție” Coca m-a îndemnat să fac facultatea, spunându-mi că, ”pe calea spre Dumnezeu” trebuie să fim responsabili și să terminăm ce am început. Deși nu aveam nici un chef, am acceptat. Cum la facultate nu învățasem nimic pentru că tot timpul fusese dedicat căutării mele, am hotărât s-o iau curat de la început, ”să fac ceva serios”.

Și cum până în toamnă era cale lungă și ai mei erau extrem de supărați pe mine din pricina ”problemelor create”, a trebuit ”să fiu băiat cuminte” și să mă angajez până atunci. Așa că 6-7 luni de zile am mers cu tata în mină, la Rucăr, unde al lucrat ca miner necalificat. ”Câștigam”, pe atunci, un salariu de 6-7 mii de lei, în condițiile în care mama, contabil-șef o viață întregă lua până în 3 mii.

A urmat examenul la universitatea din Pitești, pentru care mă pregătisem un pic, între 2 schimburi și, mai ales, când puteam să renunț la ”Viața Maeștrilor” a lui Spalding (cunoscătorii știu bine lucrarea). A fost o experiență plină de învățături: am intrat al doi-lea, cu 9.80 sau ceva de genul. Cum mândria mea era încă la cote înalte, și cum la geometrie, unde făcusem perfect luasem sub 9.5, vroiam să fac contestație. Am dat fuga la București, la Coca, să-i spun situația. Ea a râs de mine, și m-a întrebat ”ce importanță are nota?”. Mi-a arătat carnetul ei de note din liceu și diploma de bac. La bac avea aproape 5 pe linie. Pentru ea, care nu știa ce-i mândria, nota nu însemna nimic, dar pentru mine?!

Este una dintre ”amintirile” mele pe care le cunosc foarte clar (în general eu nu-mi amintesc mai nimic din cele petrecute, abia acum începe să-mi revină memoria, un pic). Eram atât de mânios, că nu mă puteam liniști. Nu am putut dormi în acea noapte; pur și simplu nu-mi mai stăpâneam mintea. Aceasta a fost lecția pe care pe care Dumnezeu mi-a dat-o pentru a-mi cunoaște mândria, orgoliul, egoismul. Atunci, bineînțeles nu am înțeles nimic (în mare parte din cauză că mințeam: Cocăi îi spuneam că sufăr din cauza nedreptății comise –lucrarea mea era de 10 curat, eram convins, și îmi dăduse cu peste 50 de sutimi mai puțin- dar, de fapt, eu sufeream că nu intrasem primul). După 2-3 zile m-am liniștit și nu am mai făcut contestația.

Fac o paranteză – un salt de 15 ani – pentru a povesti ”întâmplarea” care a provocat a doua insomnie din viața mea. Eram deja în afaceri, ”partener” cu un bun amic. Pentru că eu nu prea eram interesat de bani, cel puțin aparent, nu știam decât foarte aproximativ ”cum stau lucrurile” aici. Aveam împreună în construcție două vile. Când ”am făcut socotelile”, la o investiție de 300.000 de euro, în mare parte din credite, eu aveam ”investiți” cu 10.000 mai puțin. Trebuia să mă hotărăsc ce fac: mai aduc zece mii, sau împărțim investiția proporțional, nu jumi-juma cum eram până atunci. Pentru a doua oară în viață, nu am putut dormi noaptea. Iarăși nu-mi mai puteam stăpâni mintea. Până la urmă am vândut casa în care locuiam –pe care am luat 31.000 euro- pentru a investi ”în afacere”. Până acum credeam că din lăcomie am făcut-o, acum văd că a fost o amestecătură explozivă de orgoliu și lăcomie.

Și unde duc orgoliul și lăcomia? Simplu: la suferință. În fapt, orgoliul și lăcomia sunt caracteristicile majore ale diavolului, ale egoului. Dacă nu învățăm lecția, istoria se va repeta, din ce în ce mai dureros. Și nu putem avea pretenția ca cineva să învețe din experiența noastră. Este de ajuns să învățăm noi. Este ideal ca măcar noi să învățăm din ea. Fiecare are din plin de unde să învețe: din propriile experiențe. Experiențele noastre dureroase sunt adoima simptomelor pentru o boală: un indiciu să fim atenți că ceva, undeva, nu facem ”bine”. Să descoperim acel ceva și să-l înțelegem corect. Apoi ne va fi ușor să facem ce trebuie în acel domeniu, și să fim astfel, ”liberi de suferință” (Budha descrie iluminarea drept ”sfârșitul suferinței”).

Dar să revenim la oile noastre. Luasem hotărârea să fac temeinic facultata, așa că m-am dus la ore conștiincios. Bineînțeles că eu studiam cu adevărat lucrările ”spirituale” și nu cărțile de matematică. Și mergeam cât puteam de des la București, să vorbesc cu Coca, care avea răspuns la orice întrebare. Singurele lucruri interesante pentru mine erau cărțile spirituale. Când mintea era obosită de atâtea idei, multe noi, mă jucam. Începeau să apară calculatoarele: z80, 286, 386, … până la ce este azi, dar, mai ales, o dată cu ele, jocurile pe calculator. Eram în stare să stau zile întregi pe calculator ”să împușc baloane și rațe” ”să culeg morcovi” sau ”să dărâm cărămizi”, adoima cum, când eram copil (deși eu mă simt și acum la fel) aș fi jucat încontinuu fotbal, ”cărți” sau orice altceva. Abia de doar câțiva ani nu mă mai interesează jocurile, deși nu cred că de tot J. Liceenii își mai aduc aminte de o-game, pe care am cheltuit zilnic câteva ore, mai bine de un an, și nu am renunțat până nu am ajuns primul în acel univers (Burebista mă numeam).

Oricând aveam ocazia vorbeam cu colegii și cu profesorii pe teme spirituale. Așa s-a născut conceptul de ”conștiință de rățușcă”. Conștiința de rățușcă este o poveste care vorbește despre cunoșterea care vine din interior. Când avem curajul de a ne urma intuițiile, intrăm într-o altă lume, în lumea performanței, a excelenței. Să ”fi ceea ce ești”: această încredere în sine este fundamentul unei vieți împlinite. Pe larg, găsiți acest concept dezvoltat aici:

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=lmh-GbS62bM# .

Tot într-una din aceste discuții, eram în anul I, i-am ”mărturisit” unui profesor, de față cu întreaga clasă, care ”ne chinuise” 2 ore la un seminar ca să aflăm rezultatul unei integrale celebre, că, la sfârșitul facultății voi putea să dau rezultatul oricărei integrale, direct, fără vre-un calcul, prin intuiție. Eram perfect convins că putem ști orice, dacă ne antrenăm corespunzător. Bineînțeles că nu m-am antrenat deloc în acea direcție.

Eram, cred, anul II, când am ajuns lider de sindicat, peste noapte. În timpul unei greve studențești, nimerindu-mă acolo, bineînțeles că ”am sărit imediat la luptă” și am ținut un discurs patetic despre idealurile marilor noștri înaintași care s-au jertfit pentru ca noi să ne ocupăm de viețile noastre mărunte și anoste. Am plecat la București cu încă o colegă, lideră ”cu ștate”, unde ne-am întâlnit cu lideri din toată țara și am intrat la guvern la o întâlnire cu ministrul învățământului. Bineînțeles că totul s-a fâsâit destul de repede.

Am început apoi să vorbesc colegilor din universitate (doar eram lider de sindicat acum) despre spiritualitate, și mai ales despre învățătura lui Isus. Până când mi-am dat seama de fariseismul și ipocrizia mea: ce spuneam eu era absolut minunat, dar ce făceam eu nu era la fel. Spuneam de atunci (sunt deja peste 20 de ani) că trebuie să ajungem să nu mai mințim în nici o împrejurare, și viața mea era plină de minciună. Așa că am renunțat la ”propăvăduit”, până când ”nu o să mai mint”. Încă nu a venit momentul, dar este aproape (sper J); oricum, eu îl aștept cu drag.

În fapt, de mai bine de 20 de ani cred acest ”lucru”: când o să ajungem să nu mai spunem nici o minciună, o să-L vedem pe Dumnezeu. Și această credință/convingere se întărește pe zi ce trece. Vă țin la curent J.

Părinții nu prea s-au băgat în deciziile care le-am luat, dar nici eu nu le-am cerut părerea vre-odată. Asta este urmarea, evident, a ”educației” primite. Părinții mei, țărani la origine, după ce au făcut liceul au plecat ”la oraș”. Ambii au fost foarte buni la învățătură, dar nu au făcut facultate. Au muncit cinstit toată viața; nu știu să fi făcut ”vre-o învârteală”. Nu aveau treabă cu biserica (ceea ce mi se pare ok), deși erau creștini. Comunismul și-a pus amprenta. Tata, după 70 de ani a devenit ”bisericos”. La muncă, și nu numai, erau profesioniști, foarte buni în meseria lor. Mama este o fire retrasă, super conștiinciosă și nu-i place să ”iasă în evidență”. Tata este ”viceversa”. Îi place ”să se afișeze”, și cum este destul de timid (deși nu pare deloc), trebuie să apeleze ”la un păhăruț”, să ”i se dezmorțească limba”. Este mare amator de petreceri, de distracție, ”îi place viața”. La evenimente –nunți, botezuri, etc.- este ”sufletul petrecerii”. Totuși a băut foarte mult toată viața, ceea ce a deranjat-o mult pe mama.

Conflictul major cu tata l-am avut când m-am căsătorit cu Coca. Am avut divergențe mereu, dar ca băiatul lui să se însoare ”cu una mai mare ca mă′sa”, nu putea tolera. Îmi aduc aminte, eram la Corbeni, la bunici (unde eu mergeam oridecâteori aveam ocazia) cu Coca, și au venit și părinții. Bunicii o acceptau pe Coca, ba chiar o iubeau ”pentru că e foarte deșteaptă”, zice-au ei, că ”știe orice”, și îi luau apărarea. Tata, când ne-a văzut, a început ”să tune și să fulgere” și să ne amenințe că ne omoară. Coca nu s-a sinchisit, iar eu încercam să-mi ”țin cumpătul”. Până la urmă ne-am împăcat, și Coca îl tachina că a vrut să ne trimită ”pe lumea cealaltă”.

Mama n-a acceptat niciodată, în sinea ei, relația noastră, dar știa că ”n-are ce-mi face”. Pentru că ei nu-i plăcea, și nu da voie ca alții ”să se bage” în viața ei, nici ea nu se băga în viața celorlalți. Pentru mine asta am considerat-o o binecuvântare, pentru că, atunci când faci ”ce vrei tu” devi responsabil și conștient că doar tu ”porți vina” a ce ți se întâmplă în viață. Trebuie să-ți trăiești viața, altfel, dacă ”urmezi” părerile celorlalți vei fi mereu cu ”păreri de rău”, și nu vei face nimic ”din plin”, implicat total. Și astfel nu vei ajunge niciodată la performanță.

Cu toții se așteptau ca eu ”să fac performanță” în viață, să devin ”om mare”. Așa erau ”premizele” la o evaluare rapidă. Eram foarte apreciat la școală, deși notele, de multe ori, nu mă confirmau. Pentru mine ”să fac o facultate”, de exemplu, era o joacă. Problema era dacă ”se merită” să pierd timpul făcând-o. Așa că, atunci când m-am îndreptat spre ”spiritualitate” și nimic altceva nu mă mai interesa, părinților nu prea le-a căzut bine. Ei voiau, mai degrabă, ”să fiu cineva” decât ”să fiu fericit” (aproape toți ne confruntăm cu asta J). Entuziasmul meu nu le pica prea bine, dar ce să facă. Când a apărut și Coca, de care eram și mai entuziasmat, ce să mai zic, ”au îngițit în sec”. Dar, cel mai important, cum am spus, m-au lăsat toată viața ”în pace”, să decid eu tot ce vreau.

Toată viața am fost super optimist, și super entuziast. Eu nu am văzut încă ceva asemănător. Știam/eram convins că o să fiu foarte fericit toată viața. Știam că sunt în stare de orice, numai că, credeam eu, deocamdată îmi lipsesc ”instrumentele”. Nu am avut, credeam eu, ”educația potrivită”. Acuma știu că ”Universul” ne dă fiecăruia exact ce ni se potrivește, exact în momentul care trebuie, pentru a putea înainta, cu viteza maximă posibilă. Cu cât ”ne apropiem de Dumnezeu” mai tare, cu atât suntem mai modești, mai smeriți și mai fericiți cu ce binecuvântări ”nemeritate” ne înconjoară Dumnezeu.

Cum am spus, am întâlnit-o pe Coca în ′87 sau ′88. Eram cam 15 persoane adunate la ea în apartament, pentru a sărbătorii paștele. Am văzut imediat ce capacitate extraordinară are, deși era total naturală, foarte simplă și deschisă. Am rugat-o să purtăm o discuție privată. M-a invitat a doua zi. Cum ne-am reîntâlnit am întrebat-o dacă pot și eu ”vedea” ”cum vede ea”. Mi-a spus că oricine poate avea această capacitate, ba chiar că o are, doar că nu este conștient de ea. Am întrebat-o ce trebuie să fac pentru a folosi această capacitate, dacă deja o am. Mi-a spus simplu că ”trebuie să iubești!”. ”Când o să iubești, o să ști tot ce gândește orice om”, mi-a spus ea. Mi s-a pus un nod în gât, eram complet luat prin surprindere, deși citisem deja cărțile pomenite mai sus, de adevărul cărora nu mă îndoiam nici un pic. Am întrebat-o, stingherit, ”cum să fac asta?”. A râs copios și mi-a replicat: ”Să iubești? Cum să iubești? Vrei să te învăț cum să iubești? Nimeni nu te poate învăța asta. Trebuie să înveți singur!”.

În cele din urmă, totuși, destinul a vrut ca ea să mă învățe cum să iubesc, prin exemplul personal. Când am întâlnit-o și mi-a văzut ochii prima dată, avea să-mi spună ulterior, i-a venit în minte că ”ferice de femeia pe care o va iubi acest băiat”, neștiind nici o clipă că ea va fi aceea. Abia mult mai târziu, după ani buni, când eram deja împreună, și-a reamintit.

Trăind lângă ea aproape 20 de ani, am început și eu, încet-încet, să iubesc. Mai am însă mult până ”să iubesc ca ea”. Încă ”nu pot vedea” ce gândesc alții, ”nu pot vedea” ce se va întâmpla, însă de multă vreme nici nu mă mai interesează asta. Fiecare om are de la Dumnezeu, darurile lui, și dacă ajunge să le cunoască și să le folosească, va avea o viață fericită și împlinită.

Iubirea este, cum spunea cineva, ”o stare de conștiință, nu o relație între persoane”. Iubire este atunci când îți pasă cu adevărat de cel de lângă tine, cunoscut sau necunoscut. Când îți pasă de ceilalți, ești viu, ește permanent atent la ei, vigilent, gata să ”le sari în ajutor”, dacă e cazul. Când plângi pentru ei și te rogi pentru ei, ca Dumnezeu să le deschidă mintea și inima pentru a-L cunoaște, pentru a iubi, și pentru a fi, astfel, fericiți și a avea o viață împlinită.

Coca era o ființă deosebit de plăcută. Era foarte cultă (la doar 10 ani plângea ”pe poeziile lui Eminescu”) și putea purta orice discuție cu oricine (eram complet diferiți: ea foarte cultă, eu incult, ea neînțelegând deloc matematica, eu excelând aici, ea făcând doar ”ce simte, eu făcând doar ”ce gândesc”). Toți cei care veneau la ea, și mai apoi la noi, plecau fericiți, în al noulea cer. Îmi amintesc de nenumărate nopți petrecute cu ”necunoscuți” care ”nu se mai putea dezlipi” să plece acasă. Deveneau prieteni totali după prima întâlnire. Veneau apoi mereu ”să-și încarce bateriile” la Coca din când în când, mai ales când aveau mare nevoie. Cel mai fericit eram când venea cineva prima dată la noi. Era ceva ”electrizant”. Dragoste la prima vedere. Nu am văzut ceva asemănător, nici pe departe, niciunde. De fapt am văzut la spectacole deosebite, unde evoluează ”virtuoși”, când timpul pare a se opri în loc.

Îmi amintesc de întâlnirea cu unul dintre profesorii de informatică din facultate, un suflet deosebit, fost olimpic la mate. Eram acasă la el și discutam intens, când deodată, profu sare în sus ca ars și fuge la bucătărie: i se arsese varza la cuptor, de a trebuit să arunce și cratița, și râdea gândind la ce-o să-i facă nevastă-sa când va veni acasă J.

Asta era și starea în care plecam eu de la ea, după fiecare întâlnire. Veneam la început cu mii de întrebări, și ea îmi dătea la toate răspunsuri, pe care eu le ”simțeam” perfecte. Nu-mi venea să cred că există cineva care ”să știe” orice, fără să-l fi învățat cineva. Eram ”îmbătat de fericire” după fiecare discuție cu ea.

Avea timp pentru oricine, oricând. Mereu îmi spunea că, toată viață, toți se plângeau în jurul ei că, nu au timp. Ori ei i se părea că ”are tot timpul din lume”. Mai târziu am înţeles de ce: ea nu vroia nimic ”pentru ea”, și deci, ”neavând nimic de făcut”, avea timp berechet.

Totul făcea doar ”când simțea”. Nu făcea nimic ”fără să simtă”: ”simțea” că trebuie să spele vase, ”simțea” că florile vor apă, ”simțea” că trebuie să meargă în cutare parc, sau biserică, sau localitate. ”Simțea” că trebuie să discute cu X, deși nu știa ce, de ce, sau despre ce. Astea veneau ”la fața locului”, la momentul potrivit.

Eram la spital internat, în ′89 (ne cunoșteam de un an și ceva), când mă trezesc cu ea în vizită. ”Am un mesaj pentru tine”, mi-a zis. ”Fă cea ce nu dorești, pentru a obține cea ce dorești”. Multă vreme m-am împotrivit acestei îndrumări. Tot timpul făceam doar ”ce voiam eu”. Acum sunt perfect de acord cu acea idee, înțeleg ce voia să zică: când renunți la ”eu”, Dumnezeu apare. Atunci nici nu voiam să aud că nu ”eu” trebuie să decid ce voi face.

Putea vedea orice: în urmă, ce ”s-a întâmplat”, dar și înainte, ce ”se va întâmpla”. ”Vederea” era în imagini (imagini color, râdea ea când era întrebată ”cum vede?”): vedea imaginile a ce s-a întâmplat sau ce se va întâmpla. Bineînțeles că ”se încredea” în ceea ce vedea, nu ”se îndoia” nici o clipă, dar nici nu încerca vre-odată să convingă pe cineva. Adesea o auzeam spunând: ”eu nu dau sfaturi, eu îmi spun părerea”. Iar dacă ”simțea” că trebuie să spună ceva anume cuiva, ce ar fi bine acesta să facă, o făcea spunând, ca și în cazul meu, că ”are un mesaj”, niciodată ca un sfat, fiecare trebuind să-și asume singur deciziile propriei vieți.

Întrebată de un prieten plecat în america în ′89 (cu azil politic) ce se va întâmpla cu România (era chiar în timpul ”revoluției”, pe agențiile internaționale se arătau imagini cu împușcături în București), i-a spus că ”a văzut” o imagine a unui pom toamna sau iarna, cu frunzele căzute, a cărei coroană era de forma României, apoi, deodată, brusc, apare o nouă imagine a pomului încărcat de flori de o frumusețe de neimaginat, a cărei coroană avea acum forma României împreună cu Basarabia. Și a ”a dat verdictul” Coca, România se va uni cu Basarabia și ”va curge lapte și miere atunci”.

Toate ”imaginile pe care le vedea” erau determinate de întrebările exacte ale celor interesați. Nu era interesată să știe ”ce se va întâmpla”, pentru că, se întâmplă ”ce vrea Dumnezeu”. Dar accepta să răspundă oricărei întrebări, pe orice temă. Trebuia doar ”să se uite” în direcția respectivă. Pentru asta, persoana cu care discuta trebuia ”să fie deschisă”, altfel ”nu vedea nimic”.

Povestea cum, fiind în tren la clasa I-a (lucra într-un labolator CFR pe atunci) și fiind o atmosferă destinsă, chiar veselă (de obicei la clasa I-a este mare ”sobrietate”), le-a propus să ”le ghicească” colegilor. La a doua sau a treia persoană, ”intrând în trecut”, a început să spună că ”vede un accident, bărbatul căruia îi ”ghicea” aflându-se pe bancheta din spate lângă o doamnă, el era îmbrăcat cu X, ea era îmbrăcată în Y, cu părul Z, ș.a., când bărbatul o întrerupe. Atunci sare soția acestuia de lângă el: ”spune-ți doamnă, spune-ți mai departe, eu sânt soția lui, și vreau să știu”. Bineînțeles că ”nu a mai văzut nimic”, ”culoarul pe care intra fiind închis”. Nu putea ”vedea nimic” fără voia ”proprietarului”, chiar dacă soția acestuia era interesată.

Cum tatăl ei a murit când ea nu împlinise doi ani, mama ei, foarte credincioasă, s-a ocupat în întregime de educația copiilor (mai avea un frate mai mare cu doi ani). Ambii părinți proveneau din familii relativ bogate, de preoți sau mici industriași, însă venirea comuniștilor i-a lăsat faliți. Mama ei, Silvia, cu o astfel de experiență dureroasă în familie (mama Silviei a înebunit când și-a pierdut averea și a rămăs săracă cu 3 copii), rămasă și ea singură cu doi copii, a avut de trecut momente extrem de dificile, pe care le trecea ”doar cu ajutorul lui Dumnezeu” (spunea ades că ”nu trebuie să ajungă ca maică-sa”, și că ”Dumnezeu nu îi va lăsa”).

Singura sursă de venit era o pensie de urmaș după căpitanul Mușică, căzut ”la datorie” în avioneta proiectată și construită de mâna lui. Acesta, asemenea Cocăi (cu care semăna leit) avea ”capacități”: de când a cunoscut-o pe Silvia, mama Cocăi, i-a spus că el o să moară tânăr, și că ea trebuie să aibă grijă de copiii lui. Când o plimba cu avioneta, numită ”YAR-Muș”, îi arăta toate cimitirele peste care zburau, pentru ”a-i reaminti” de ”presimțirea” sa.

Silvia învățase la o școală evreiască, unde ”se mânca religie pe pâine”, cunoașterea scripturii fiind esențială. Și cum ea însăși avusese un bunic preot, Dumnezeu a ajuns foarte important. Totul în viața ei grea de mai apoi a fost centrat în jurul lui Dumnezeu. Morala creștină a fost esența educației primite de la maică-sa. Astfel, Coca, de mică, a învățat că ”nimic nu se poate face fără Dumnezeu”, orice trebuia început și terminat ”numai cu Dumnezeu”.

Povestea uneori un episod în care cineva i-a furat cheile de la bicicletă. Mersese într-o vizită și lăsase bicicleta legată în scara blocului. La întoarcere a observat lipsa cheilor, lădița fiind deschisă. ”S-a uitat” să vadă ce s-a întâmplat și ”a văzut un tânăr care cotrobăia prin lădița cu chei”, tânăr care o văzuse când intrase în scara blocului. Când s-a întrebat ”de ce i s-a întâmplat” această pierdere, a înțeles că ”uitase de Dumnezeu”. A fost prima dată în viața ei, îmi spunea, când a uitat de Dumnezeu, și de atunci nu s-a mai întâmplat (cât de departe eram eu: nici măcar nu știam nimic despre Dumnezeu până de curând, și a trecut destulă vreme până să-mi definesc conceptul).

Spusul adevărului în orice împrejurare a fost, bineînțeles, unul din primele lucruri învățate. Silvia le-a explicat că au o situație grea, dar că Dumnezeu îi va ajuta în orice împrejurare. Dar pentru asta ei trebuie ”să fie cinstiți” și să nu mintă ”cu nici un chip”. Se uita în fix în ochii lor și îi întreba ce s-a întâmplat. Nici nu se punea problema să nu-i spună adevărul, știau că mama ”știe tot” (când erau foarte mici le spusese că avea o păsărică care îi urmărește și îi spune tot ce ei i-ar ascunde J). Silvia deasemenea ”simțea bine”, citea cunoscuților ”în cafea” și ”în cărți” adesea.

Coca era de-o sensibilitate de neimaginat. Începea adesea să plângă și să se roage: ”s-a întâmplat ceva, undeva pe glob, o tragedie”. Era cu ochi pe televizor, la știri apoi, pentru a vedea ”ce s-a întâmplat”: a căzut un avion, a avut loc o explozie, s-a prăbușit o mină … ”Sunt suflete disperate, care au nevoie ”de ghidare””, îmi spunea.

Dacă cineva avea o problemă, ne ”convoca” la ”o rugăciune”. Dătea telefoane la prietenele ei ”la ora cutare, ne rugăm pentru cutărică”. Eu, la început, stăteam ca un popândău: nu știam ”să mă rog”, habar nu aveam. Dar nici ”nu mă putea da de gol” că nu știu. Așa că stăteam și eu acolo ”ca prostu”. Și nici nu prea eram de acord cu ”rugăciunea”: este bine ”să intervi în viața cuiva”? Eram doar de acord cu formularea ”Doamne, ajută-l Tu, cum ști că e bine”, pe care Coca a acceptat-o.

Mai târziu, spontan, am învățat ”cum să mă rog”. Citisem multe cărți de spiritualitate, inclusiv Noul Testament, cu învățătura căruia eram total de acord. Dar când mă rugam o făceam doar ”cu mintea”. Îmi amintesc exact asta, eram în vara lui ′90 la Corbeni, într-o casă construită de bunici în care nu stăteam decât eu, ei preferând casa bătrânească, care era mai călduroasă. Venisem de la Rucăr, de la mină, și luasem salariul. Aveam o grămadă mare de bani, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Și erau ”câștigați de mine”. Eram voios, mai ales că urma să plec la București, s-o văd pe Coca. Nu eram încă ”împreună”, și nici nu-mi trecea prin cap așa ceva (deși mie îmi plăceau fetele cu ușurință). Venisem doar ”să iau mâncare” (fructe și caș „naturale”, la mare preț în ochii ”orășenilor”). Înainte să plec, m-am gândit ”să fac o rugăciune”. Cum eram foarte fericit (urma s-o văd pe Coca pe care nu o văzusem de câteva luni), nici nu m-am apucat bine să mă rog, așa cum știam eu, adică ”din minte” –Doamne fă cutare și cutare – când mă trezesc că ”rugăciunea coboară din minte în inimă”. Starea de fericire în care eram mă făcuse apt ”să ies din minte”. În acea clipă ”am știut” că ”știu să mă rog”. Fericirea mea era fără margini, și am considerat acel moment o mare binecuvântare de la Dumnezeu: ”plângeam de fericire”. Când am ajuns la Coca, aceasta ştia deja ce se întâmplase şi mi-a spus: ”un bobocel a început timid să înflorească în inima ta: ai început și tu să iubești!”.

Nu reușeam ușor ”să intru în starea aceea”, dar ”o cunoșteam” și eram liniștit. Ușor-ușor, pe măsură ce continuam studiul și eram mai liniștit, și ”mă rugam mai des”, ”puterea mea” de „a intra în acea stare” se mărea, pentru a ajunge mai târziu să fie ”ceva normal”. Doar dacă mintea mea ar fi foarte tulburată ar trebui să fac efort.

Am mai spus, Coca putea ”contacta” și ”vorbi”, oricând cu oricine, oriunde s-ar fi aflat acesta, în această lume sau ”în cealaltă”. Era ceva frecvent să vină cunoscuți ”să vorbească” cu persoane dragi decedate. Asta știa de la mama ei, care ”vorbea frecvent” cu ”morții”. Pentru că rămăsese de foarte tânără ”singură pe lume”, cu doi copii, plâgea adesea și ”vorbea cu Grigore al ei”, cu care ”se sfătuia ce să facă”. Așa că pentru Coca era ceva firesc. Cu atât mai mult cu cât ea ”îi și vedea” uneori. Îi spunea mereu Silviei: ”mamă, l-am văzut pe nenea X, sau pe tanti Y. Era așa, și a zis așa. De ce, mamă, a zis așa?”. Atunci Silvia spunea: ”asta înseamnă Z”. Ceea ce se și întâmpla. Bineînțeles că toate astea o făceau pe Coca să ”nu pună la îndoială” niciodată ”ce vedea”, mai ales că, credea că ”toată lumea vede ca ea”.

Știa dinainte cum v-a muri mama sa. Mi-a spus că ”Dumnezeu a pregătit-o astfel, pentru a putea rezista”. Mi-a spus că vede că o să ajungă la maică-sa, care locuia aproape de ea (la un parter de bloc), și acesta nu-mi va deschide. Va merge apoi în spatele blocului și va sparge geamul de la bucătărie, pe unde va intra în casă. Ceea ce s-a și întâmplat. A găsit-o pe mama ei căzută lângă pat, paralizată, exact ”cum văzuse”. A dus-o la spital. Eu eram în București și am aflat. Am mers imediat la Coca, care mi-a povestit că s-a întâmplat exact cum ”văzuse” de atâta vreme. Am plecat împreună la spital, la Colentina. Când să urcăm scările la etaj, unde era salonul, Coca mă roagă pe mine să merg să mă uit în salon, să văd ”dacă e-n viață”. Îmi amintesc că ”mi s-au tăiat picioarele” de emoție și nu mai puteam urca scările, dar trebuia ”să nu arăt asta” pentru a nu o tulbura și mai tare. Vă închipuiți ce emoție avea ea. Dar Silvia era încă în viața, și a mai dus-o așa câteva săptămâni; în cele din urmă, după ce ”se adaptase” cu starea mamei și ”cu ce va urma, a primit un telefon de la spital că mama ei a decedat.

De când se știa, ”simțea” totul. Nu împlinise doi ani când a început să plângă din senin: ”tata a muia, tata a muia”. A doua zi, au primit telegramă: ”căpitanul Mușică a căzut la datorie; avionul lui a fost doborât de inamici” chiar la ora când ea plângea.

Așa a fost toată viața. ”Simțea” orice. Tot ce era mai semnificativ, bineînțeles. Și ce era mai emoționant ”în viața oamenilor” decât ”moartea”. Așa că știa oricine urmează să moară în mahala, și se punea pe plâns. Copiii râdeau de ea: ”de ce plângi, fă, ce-i a ta/a-l tău?”. Ia nu știa ce să răspună: ea ”așa simțea”, că ”toți sunt ai ei”.

Apoi putea și să vindece. Avea câțiva anișori când a ”știut” că trebuie ”să-i facă pase lui tanti x”, care era bolnavă tare. Dar cum să-i spună femei, decât că, trebuie să-i facă frecție, să se facă bine. A turnat o sticlă de ulei pe bătrînă, dar a ieșit bine. Aceea a fost prima vindecare. De atunci a tot ”făcut pase” oricui era bolnav ”și simțea” că ”prin ea” trebuie să se însănătoșească.

”Știa” cui îi poate spune și cui nu, și ce îi poate spune fiecăruia. Nu știa niciodată dinainte ce avea să facă. Știa doar unde trebuie să meargă, sau cu cine trebuie să vorbească, etc. Totul venea atunci, pe loc (”nu vă îngrijorați, ce veți face, sau ce veți spune, pentru că vi se va da în clipa aceea”).

Și-a dat seama că ”nu toată lumea simte” pe la 21 de ani, când ”se combinase” cu un coleg de la fabrică. Ea era chimistă, și stătea toată ziua în laborator. Când a venit rușinată la birou, convinsă că ”toată lumea o să vadă” ce-a făcut, a rămas surprinsă când prima persoană întâlnită nu a sesizat, și apoi nici a doua, și până la urmă nimeni. Atunci a înțeles că ”doar ea vede”.

Nu era niciodată falsă. Spunea adevărul totdeauna. Îmi aduc aminte când, venind de la birou cu o colegă, care avea ceva probleme personale, să discute cu ea (deși aceasta ”nu credea”), la salutul acesteia uzual ”îmi pare bine de cunoștință”, Coca i-a trântit un ”hai lasă politețea, spune de ce ai venit”. Am rămas ”cu gura căscată”. Mai târziu aveam să înțeleg parabola care ”explica” comportamentul ”ciudat” al Cocăi: ”nu dați mărgăritare porcilor, că aceștia se vor întoarce împotriva voastră și vă vor sfâșia”.

Coca mi l-a descoperit pe bunicul din partea mamei, spunându-mi că este ”cel mai înalt” (spiritual) din familie. Am fost imediat de acord, deși niciodată nu-l considerasem excepțional: era de o modestie incredibilă, și nu ieșea niciodată în evidență. Totuși am auzit că ”fusese cel mai bun la matematică din zonă”, toți cei trei copii ai lui semănându-i, sora mamei fiind chiar profesoară de mate, eu ”moștenindu-l” deasemenea. Pe atunci și eu mă uitam ”după ce strălucește”, nu știam clar că doar caracterul este unica comoară a omului.

La un moment dat, nu-mi dau încă seama când, întrebările mele teoretice/filozofice s-au epuizat. Ba chiar ea a început să mă întrebe pe mine ”ce cred despre x”.

Bineînțeles că eu nu eram de înălțimea ei, nici pe departe. Dar asta e, ”fiecare are ce merită” J, spuneam eu mereu!

și ea mă întreba pe mine cum stau lucrurile ”teoretic”. Eu o întrebam despre cum stau lucrurile ”practic”.

Mie nu mi-a fost niciodată frică de moarte, dintotdeauna. Prima dată când ”am văzut moartea cu ochii” a fost înainte de ”revoluție”, în 88 sau 89. Eram student și mă întorceam de la București la Pitești cu trenul accelerat. Și cum nu prea aveam bani, era parcă 29 de lei biletul, mergeam cu nașul. Dar eu citisem deja Noul testament, și știam că nu trebuie ”să mint”. Nu eram prea în largul meu, dar nu-mi venea să dau atâția bani. Și, mai ales, toată lumea ”făcea asta”, mai ales studenții. Eram ”cu musca pe căciulă”, dar încercam să ”mă fac că plouă”, și mă prefăceam foarte relaxat. Văzusem controlorul cum vine și am coborât degajat din trenul care tocmai oprea în stație, la Titu cred, și am mers câteva vagoane mai în față. Trenul tocmai pleca, așa că am urcat pe scară ”din mers”, foarte sigur pe mine, și am dat să deschid ușa să intru în vagon, când, ce să vezi, ușa blocată. Deja trenul gonea nebunește în noapte, și nu mai puteam încerca altă ușă.

Eram în ianuarie sau februarie, un ger cumplit afară și eu totdeauna eram fără căciulă și fără mănuși și nu prea gros îmbrăcat. Nu mi-a fost nici o clipă teamă. Doar că am realizat că ”situația e groasă”, de data asta. Îmi înghețaseră deja mâinile că nu le mai simțeam. Eram tot înghețat ”ca un rahat”. M-am concentrat puternic și am început să caut soluții să-mi economisesc energia. Zadarnic. Nu mă mai putea ține cu nici un chip. Trecusem ”de capătul puterilor”. Trebuie să vă imaginați un accelerat, care oprea doar de trei ori între București și Pitești în cele 100 de minute cât dura deplasarea, într-o noapte cumplit de geroasă, alergând cu 80-90 km/h, și eu, sumar îmbrăcat, atârnând de bară de fier înghețată.

Eram atât de înghețat încât nu mai vroiam nimic. Nici măcar nu mai aveam putere să vreau să trăiesc. Mi-am dat seama că ”ăsta este sfârșitul”. Nu mi-a fost nici o clipă frică sau teamă măcar. Asta e. Nu aveam ”regrete”, treburi neterminate, sau măcar la ceva la ce să mă gândesc. Nici măcar la Coca nu mi-a fost gândul. De fapt gândul meu fusese complet concentrat la ”ce să fac”. Renunțasem la ”a lupta pentru viață” când, deodată, am simțit că trenul începe să încetinească. Atunci un val de energie a intrat în mine, și am început să lupt pentru a trăi. A trebuit să fac eforturi de necrezut pentru a reuși să nu cad; eram un sloi de gheață. Și când trenul a oprit eu eram în continuare ”în altă lume” și abia am reușit să urc în tren pe altă ușă.

Morala nu am reușit s-o trag atunci decât parțial. Am înțeles că ”nu trebuie să mint, orice s-ar întâmpla”, dar asta era greu de aplicat în practică. E foarte greu ”să adaptezi” spiritualitatea, morala, ”vieții reale”. Într-un fel ”știam” că nu trebuie să mint, dar nu știam ce și cât înseamnă asta. Isus spunea clar: ”oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” sau ”și dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” și, mai ales ”iubește-ți aproapele, ca pe tine însuți”. Deși eram de acord teoretic, practic era imposibil, era aproape evident că asta ”nu se poate”, sau măcar ”nu se poate acum, aici”.

Țin să vă spun că, credința mea de acum este că ”se poate”. Se poate oricând și oriunde. Și poate oricine. Trebuie doar ”să înțeleagă” că ”aceasta – adevărul – este calea cea mai ușoară” spre realizarea ”unui potențial infinit mai mare decât orice își poate imagina cineva, ascuns adânc în noi”.

Trebuie început cu mărturisirea ”păcatului”, indiferent cum o faci, cui i-o faci. Spovedania este ”o chestie foarte tare”. Te ajută să ”nu mai ascunzi”, să ”scoți la lumină” o minciună. Care, dacă ”nu e mărturisită” va fi repetată până devine ”un obicei”. Obicei care, ”de obicei” te va costa scump să scapi de el. Minciuna recunoscută, ”observată”, nu mai poate fi repetată cu ușurință, ci, în funcție de cât de atent este observată, va înceta să mai poată fi făcută. Asta se cheamă conștiență, observare, atenție la tine însuți. Este metoda cea mai rapidă (și singura, vom înțelege mai târziu) de a scăpa de păcate, de a obține virtutea, de a deveni morali. Ea produce o transformare miraculoasă a eului. Ajungem să descoperim că ”noi nu suntem așa sau altcumva, nu suntem într-un fel anume, ci, că nu suntem nicicum, dar că, putem fi oricum vrem să fim. Inconștiența noastră, adică lipsa noastră de conștiență, de prezență, de luciditate, este cauza ”păcatelor noastre”.

Îmi amintesc cum, prin clasa a IX-a, am bătut-o pe sora mea mai mică cu trei ani. Nu știu ”ce făcuse”, dar știam că îmi refuză ceva, că ”e căpoasă”. O loveam cu pumnii și ea râdea și refuza să accepte nu mai știu ce. Până când am obosit de atâta bătaie. Îmi ”era rușine” de ce fac, de ce am făcut, dar ”era motivat”, în ”mintea mea”, ”aveam dreptate”. Aceasta este inconștiența, când ”nu mai știm de noi”, când ”ne pierdem capul/cumpătul”, când ”nu mai știm ce facem”. Conștiința este inversul, totdeauna ”să știm ce facem”.

Mai recent, acum vre-o şapte ani și ceva, am lovit-o tare pe Coca peste fundul gol cu palma. Ea era paralizată de câțiva ani, și eu o duceam la toaletă în brațe. Tocmai ne întorsesem de la baie, când a făcut piș în patul pe care abia îl schimbasem, și pe care nu mai pusesem o păturică specială ca de obicei. Am fost atât de furios încât am țipat la ea ”că-și bate joc de mine și de munca mea” și i-am tras una la fund. A rămas uimită, spunând doar un șoptit ”iartă-mă”. După câteva luni urma ”să mă părăsească”…

Cu alte cuvinte ”știu din proprie experiență” că inconștiența proprie te poate duce la absolut orice gest. Și, mai ales, atunci când tu ști ”de ce ești în stare” când nu ești conștient, este ușor ”să înțelegi” acțiunile inconștiente ale celorlalți. Atunci nu mai ”condamni” ”greșelile celorlalți”, deși, bineînțeles că nu ești de acord cu ele. Dar ”ști” ”de ce se întâmplă asta”, și încerci să ajuți.

Dar să revenim la oile noastre (deși morala este „singura noastră oaie”). Coca era căsătorită când am cunoscut-o, cu Radu Diamandi Demetrescu. Acesta era ”un aristocrat”. Se trăgea dintr-o ”familie bună” părinții, unchii și mătușile lui studiaseră, majoritatea, la Berlin, dar și la Paris. Fusese căsătorit cu Rodica Șuțu, una din marele noastre pianiste, care, fiind spiță domnească, nu avea voie să aibă astfel de ”preocupări mărunte”, neputând astfel, să-și împlinească pasiunea pentru muzică, fapt pentru care a și murit. Când Rodica ”a plecat”, a întâlnit-o pe Coca, de care s-a legat foarte tare, și cu care mai apoi s-a căsătorit. Coca avea atunci cam 40 de ani, iar Radu 70. Coca mai fusese și ea căsătorită înainte, pe la 25 de ani, cu un economist șef al băncii naționale, Ionescu, un monument de cultură și de moralitate (Coca îmi povestea că, în timpul războiului, acesta a avut tezaurul țării în mână, cu o mulțime de pietre prețioase, din care nu a luat nici măcar un leușor). Ionescu era cu 30 sau 35 de ani mai mare ca ea. După vre-o 10 ani a divorțat; Ionescu era deosebit de gelos, cea ce Coca accepta (spunea ea că știe că ”gelozia este o boală”), dar devenise și agresiv. Cu toate astea au rămas în relații excelente, și înainte ca Ionescu ”să plece” l-a luat la ea câteva luni (deși acesta avea doi copii, profesori universitari), și a avut grijă de el până la final. Bineînțeles că Radu a acceptat.

Când ne-am căsătorit eu aveam cam 25 de ani, Coca 50, și Radu 75, ceva de genul. O să cercetez o dată actele, să vă exact ”cum stăm”. Radu a stat cu noi până ”la plecare”, care s-a petrecut după mai bine de 10 ani. M-am înțeles excelent cu Radu, era ca un frate mai mare pentru mine. La început el era foarte gelos, credea că ”o să o piardă” pe Coca, dar când a văzut că ”nimic nu s-a schimbat” în relația lor a fost deosebit de fericit. Mai ales că, spunea el, acum ”are cineva grijă și de Cocuța”, el fiind prea bătrân pentru asta.

Se vede din ”derularea evenimentelor” că eu și Coca semănam din punct de vedere al alegerilor partenerilor: persoane mult mai în vârstă, dar cu valoare morală deosebită (bineînțeles că, ăsta e punctul meu de vedere).

După ce am terminat facultatea, am mers să dau examen pentru un post de profesor de informatică sau matematică, nu-mi mai amintesc. Nu am reușit să iau examenul; nu m-am pregătit deloc și la pedagogie nu știam nimic, nu citisem niciodată. Am scris ”din mintea mea”, care se pare că nu s-a potrivit cu ce trebuia. Întrebându-ne noi ce să fac, și întâlnindu-mă cu un fost coleg de facultate și de armată care era asistent la universitate, am aflat de cursurile posuniversitare în management, de doi ani, pe care acesta le făcuse la SNSPA, un fel de MBA românesc. SNSPA-ul este fosta Ștefan Gheorghiul, rebotezată. Cum se fac lucrurile la noi, românește: ”vopsim gardul” și gata.

”Intelectualii” au schimbat numele sistemului din ”comunism” în ”capitalism” și gata, ”s-a rezolvat problema”. În vacanța de vară am aflat de un MBA adevărat, ținut de profesori canadieni, în România, finanțat de guvernul canadian. Imediat mi-am dorit să fac aceste cursuri, însă examenul era în engleză, la care eu nu mă pricepeam aproape deloc. Nu făcusem niciodată la școală, iar cum la română eram cam afon, vă dați seama cât de bine mă înțelegeam cu limbile străine, în general. Deși, în timpul facultății am avut câteva tentative de a învăța, de unul singur, engleză, franceză, italiană și chiar spaniolă.

Am uitat să vă spun că, atât de multe vroiam să fac când am ajuns prima dată la facultate încât, în anul doi, am făcut ”zona-zoster pe fond nervos” – extenuare fizică și psihică. Voiam să le fac pe toate atunci: câteva limbi străine, chitară, câteva sporturi și bineînțeles multă filozofie și studiu spiritual. Aveam program zilnic pe ore, până la sferturi de oră, afectate fiecărei disciplină. Știam că ”pot orice” și mi se păreau toate importante. Nu au ieșit toate, încă.

Coca, când a aflat de canadieni, a zis că merită să încerc: ”dacă Dumnezeu vrea …”. Îmi făceam calculul că ”dacă ar fi să plătesc unul afară m-ar costa 15-20.000 euro/an, și deci aș câștiga minim 30.00 de euro, bașca cât învăț și ce oportunități vor apare după”. Mai era și ultima serie finanțată în întregime de guvernul canadian, și deci, singura șansă pentru mine. Atât de tare îmi doream să fac acest MBA încât nu gândeam la nimic altceva. Mai era o lună până la examen, așa că m-am apucat de studiu. Am făcut exerciții tip GMAT, care erau foarte simple, dacă aș fi înțeles enleza. Așa … În fine, vine examenul, trece examenul, și se afișează rezultatele. Țin să vă spun că era o super concurență, toții colegii mei fiind foarte buni și știind bine și foarte bine engleza. Erau 60 de locuri, iar eu eram la 61-lea pe listă. Nici o clipă nu mi-am pierdut speranța. Și într-adevăr, un prieten al meu a fost acceptat la un doctorat în SUA și aplecat acolo, eu intrând pe locul răma liber J.

A fost super stresant pentru mine apoi. Făceam cursuri în engleză și franceză, iar eu nu înțelegeam mai nimic J. Și țineți cont că a fost și un program super-intensiv, doi ani condensați în unul. Dar eram atât de determinat încât, până la urmă, cu chiu cu vai l-am terminat. Cum? Mă gândeam mereu că Dumnezeu nu poate accepta ca eu să nu am ceva pe care mi-l doresc atât J.

Acum vă voi povesti ceva esențial, care va ”explica” ”de ce țara este unde este”, și anume ”de unde vine” lipsa noastră de caracter, aceasta fiind unica cauză a tuturor ”relelor”. Vă voi povesti ”cum am ajuns să mint și să fur” și cum a ajuns toată țara să facă asta.

Multă vreme după ”revoluție”, am fost împotriva comunismului. În primul rând pentru că, am descoperit eu, cercetând rădăcinile minciunii în mine, comunismul ne-a învățat să mințim și să furăm. Totul era minciună în comunism, totul era o mare prefăcătorie, toți ”jucau teatru”, iar eu nu acceptam asta. Din această cauză mă revoltam adeseori. Nu știam ce e bine și ce nu, când trebuie să ne prefacem și când să fim autentici. Era ”o conspirație a tăcerii”, toți ”mergeau pe burtă”. Eram derutat.

De exemplu ”la țară” la Băbăița, în Teleorman, totul fusese colectivizat. Oamenii aveau totuși casele lor, și puțin pământ la câmp, de obicei cu vie. În fundul curții noastre, care era ușor în pantă, trecea ”râul” Clănița, în fapt o apă care părea mai degrabă că stă decât că ar curge. Dincolo de râu era un deal mult mai aprupt, din vârful căruia începea un platou întins unde ”cooperativa” cultiva de obicei porumb. Cum vacanța de vară, mai ales când eu eram în clasele primare, le petreceam acolo, prindeam întreaga perioadă de coacere a porumbului. Și era un lucru absolut normal ca copiii din sat, dar nu numai, să meargă ”la furat de porumb”, și în general, ”la furat de orice”: floarea soarelui, grâu, trifoi, etc. Zilnic se mergea ”la furat”. Era ”un fapt acceptat”. Deși existau paznici, aceștia rar ”prindeau pe cineva”. Mai auzeam totuși că ”azi-noapte paznicii l-au alergat pe cutărică a lui nea cutare”.

De fiecare dată când mergeam la furat, care fiind așa de uzual o numeam ”la porumb”, aveam un sentiment ciudat, că ”ceva nu e în regulă”. Dar nu eram în stare să-mi dau seama de unde vine asta, ce înseamnă. Era o senzație de teamă, nu de frică, dar știam că n-am voie să-mi fie frică de nimic, altfel îmi pierdeam ”stima de sine”.

Noi, veniți ”de la oraș”, nu ne pricepeam prea bine, ”eram neîndemânateci”, așa că localnicii se fereau să ne ia cu ei la furat, ”că-i încurcăm”. Bineînțeles că nu era și cazul meu, care mă deprindeam imediat cu orice. Așa că eu eram acceptat în orice gașcă care pleca să fure câte ceva. Fetele, este adevărat, făceau mai rar astfel de întreprinderi; trebuia totuși să ai puțin curaj și să ”poți fugii repede, dacă te vede pândarul”.

La Corbeni, la munte, unde nu fusese colectivizare, nu erau ”aceleași apucături”; totuși se mergea frecvent ”la furat de cireșe”. Eu eram deja ”specialist” pentru că ”exersam” la Bbăița asta.

Și așa a devenit furatul ”un obicei”. Toată lumea”îl practica”, era ”o cutumă”, așa ”mi-a intrat în sânge” și mie și întregii țări unde a pătruns colectivizarea. Și ”în timpul comunismului” practica s-a extins, ”prin inducție”, la locul de muncă al țăranilor și la orășenilor veniți în contact cu colegii lor de muncă țărani. Mai ales în cazul celor născuți în plin comunism la țară, care ”nu mai aveau rădăcini” prea adînci în perioada interbelică unde exista proprietate privată, furtul era ”o practică curentă”, ceva generalizat. Erau ”proști” cei care veneau ”de la lucru” ”fără ceva”, orice se fabrica sau se utiliza în întreprindere.

Și după ”revoluție” nimeni nu a venit ”să ne spună”, ”să ne învețe”, că minciuna și furtul duc la suferință și nefericire, fără excepție. Și asta pentru că la vârful societății s-au instalat cei mai mari hoți și mincinoși, care n-ar fi fost de acord în nici un chip cu morala, altfel ei ar fi trebuit să plece.

Fac o paranteză: eram cam prin clasa a V-a, la Slatina; era perioada când trebuia să ”facem economii”. Ne obligau ”să ducem la școală” sticle și borcane și maculatură. Eu, inspirat, probabil, de practicile ”deprinse” la țară, neavând niciodată bani la școală (mama ne dădea doar pachețel, foarte rar bani) și văzând că luam câțiva bănuți după maculatură, ”mi-a venit ideea” să pun niște pietre între hârtii și să ”le predau” la depozit. Zis și făcut: m-am apucat și am adunat o pungă de ”maculatură” în care am strecurat și câțiva bolovănași. Aveam ceva emoții; nu ”m-am putut ține” și i-am spus soru-mi mai mare ce am de gând să fac a doua zi. Bineînțeles că soru-mea m-a pârât. Nici după ce s-a terminat isprava mea, nu mi-a trecut prin cap că mama ”aflase” de la soru-mea toată tărășenia. Seara, când a venit mama de la servici, m-a întrebat ce am în plasă. Eu am zis că maculatură. ”Ia să vedem” zice mama, ”arată-mi și mie ce maculatură ai!”. Când am dat de pitroaie, mama mă întreabă ce sunt cu ele acolo. Eu zic că nu știu. ”Nu ști, care va să zică eu muncesc de dimineață și până seara, ca să cresc un hoț la ușa casei. Mai bine te omor cu mâna mea decât să ieși un hoț”. Și bătaie ca atunci nici tata nu îmi dădea.

Întâmplarea ar fi trebuit ”să mă facă să înțeleg” că ”nu e bine să furi”. Însă, pentru că mama ”nu s-a priceput” să se apropie de mine, ”să nu mă condamne” ci ”să-mi explice cu vorbă bună” unde duce furtul, am fost nevoit să sufăr rezultatul acțiunilor mele inconștiente până mult mai târziu.

Din această cauză, mai târziu, condamnam eu comunismul. Consideram că ”el ne-a învățat să mințim și să furăm”. Atâta s-a furat și s-a mințit în România în timpul comunismului, că ”ne-au intrat minciuna și furtul în sânge”, spuneam eu. Toată lumea minte și fură în România și azi. Doctorii i-au șpagă, profesorii se fac că muncesc, preoții iau șpagă și nu numai, funcționarii publici iau șpagă, procurorii și judecătorii iau șpagă și îi acoperă pe hoți, ”serviciile” mint și îi acoperă pe hoți, ca să nu mai vorbim de politicieni, care sunt definiția minciunii și a furtului. Bineînțeles, peste tot cu micile excepții care întăresc regula, și care ne uimesc când le auzim.

Totuși intelectualii, în general, sunt mai corupți și mai coruptibili decât ”oamenii simpli”. Pentru simplul motiv că ”oamenii simpli” au ”frică de Dumnezeu”, pe când intelectualii se cred ”mai deștepți” și sunt astfel mai aroganți și mai ”fără frică de Dumnezeu”.

Din această cauză cred, Isus ”se leagă” fix de intelectuali: ”Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”. ”Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”…

Eram în clasa a XII-a când am văzut pentru prima dată ”Războiul stelelor”: am fost zguduit, șocat, de replicile lui Ioda. Îmi păreau de o importanță capitală: ”Nu-mi vine să cred că, cu o astfel de mâncare, ai putut să crești atât” (știam că nici eu nu mănânc corect, și căutam o modalitate adecvată de hrană de pe atunci). Și, mai ales exercițiile de concentrare, culminând cu încercare de a scoate nava din mlaștină; după încercarea nereușită a lui Luke, deși ceva-ceva reușise, a urmat demonstrația lui Ioda. ”Nu-mi vine să cred” a exclamat Luke, văzând nava pe mal: ”D-aia nu reușești, pentru că nu crezi. Crede mai întâi, și vei reuși”.

Veneam apoi acasă ”într-o stare de transă”, și făceam exerciții ”de zbor”. Pur și simplu mă întindeam în pat, ridicam mâna dreaptă spre fereastă (cum făcea Ioda) și încercam să zbor spre acoperiș. Bineînțeles că ”știam” că nu o să reușesc, dar trebuia să încerc pentru că, ”credeam că e posibil”. Nu știam de fapt cum s-o fac. Știam că nu reușesc acum, dar nu aveam voie să cred că nu e posibil. Nu aveam voie ”să-mi fie frică”.

Nu mai știu dacă tata mi-a spus această frază sau am auzit-o undeva: ”nu ai voie să-ți fie frică”. Dar știu că ea a fost o credință esențială a sufletului meu. Știam că ”dacă iau frica” la ceva, nu o să mai reușesc să fac lucrul/acțiunea respectivă niciodată. Și atunci, chiar dacă ”mi-era frică”, știam că trebuie să încerc, indiferent de consecință. Altfel o să rămân un fricos toată viața. Ori eu m-am crezut mereu ”cel mai curajos om”. Eram convins că ”pot orice”, îmi lipsește doar ”tehnica”, ”cum să fac”.

De exemplu, părinții mei ”aveau voce” și cântau uneori, când era o atmosferă ”propice”. Bineînțeles că ”încercam” și eu. Ei se amuzau copios: ”lasă tată, că nu trebuie să te pricepi la toate”, sau ”mai frumos rage un măgar decât cânți tu”, sau pur și simplu ”te rugăm să nu ne prost dispui acum”. Niciodată nu am cedat interior, nici măcar o linie, fricii că ”nu am voce”, că ”nu știu/pot cânta”. Știam că ”va venii momentul în care am să-i uimesc pe toți cu vocea mea, cu talentul meu de a cânta”. Încă nu am reușit, dar încă nici nu am încercat: nu a venit momentul. Oricum e aproape. Când ajungem ”la pace”, ”la împăcare”, ”la tăcere”, ”la nemișcare”, ”la atenție totală”, atunci știm și putem orice.

Din această cauză profesorii mă acuzau că ”îi sfidez”, pentru că eu nu trebuia, în mintea mea, să accept nimic din ceea ce nu mi se pare ”în regulă”. Și ”nu mi se părea în regulă” niciodată, atitudinea de superioritate a oricărui profesor. Era ca o jignire personală. Și atunci săream la atac. În moduri copilărești, prostești, dar ”nu aveam voie să tac”.

Armata nu a fost decât o lungă astfel de luptă, deși nu-mi era clar ce contest, și, mai ales, cum s-o fac. Știam că ”trebuie s-o fac”, că ”dacă nu eu/ nici eu, atunci cine?”. La fel și mersul în piața universității cu steagul. Știam că ”nu-i în regulă”, dar nu știam exact ce, dar mai ales ”ce e de făcut” și”cum trebuie făcut”. Esențial aici este să depistezi exact problema. Simptomul indică o boală, și boala trebuie ”tratată”, nu simptomul. Diagnosticul este esența, o problemă corect formulată e pe jumătate rezolvată.

Simptomul este altceva decât boala, și noi trebuie să ”reparăm”/”soluționăm” boala, iar nu simptomul. Altfel, bineînțeles, boala se agravează sau ”se mută”/”se acunde” altundeva, de obicei ”mai profund” în noi.

Boala, la rândul ei nu este nimic altceva decât un simptom al unei boli mai subtile, mai profunde, o boală mentală, o greșală de gândire – aceasta trebuie depistată și corectată, și nu boala fizică în sine. Bineînțeles că, atâta vreme cât știm că Dumnezeu este iubirea iar diavolul este egoismul, evident că, în ultimă instanță orice boală este un egoism sau o lipsă de iubire, și viceversa, orice stare de sănătate indică o lisă de egoism sau o iubire corespunzătoare.

Acum există numeroase lucrări care prezintă ce probleme psihice/mentale/spirituale indică o boală fizică. Un pioner este Louise L. Hay, ”Poţi să-ţi vindeci viaţa”, este o lucrare care e bine de citit pentru oricine, care sintetizează toate ”problemele omului” ca provenind de la o ”lipsă de încredere în sine” și o ”lipsă de iubire de sine”, ceea ce este profund adevărat. O consider una din ”marile cărți ale omenirii”.

Să învățăm ”să citim” evenimentele/”întâmplările” vieții reprezintă unul din lucrurile esențiale ”pe cale”. Maturizarea psihică și spirituală presupune învățarea ”alfabetului vieții”, la început, pentru ca apoi să fim în stare să facem adevărate ”lecturi”. Asta înseamnă să fim familiarizați cu simbolistica bolilor și a ”întâmplărilor”.

Coca îmi spunea de la primele întâlniri despre această simbolistică. Dacă, îmi spunea ea, te lovești la picior, înseamnă că nu mergi pe drumul corect, dacă te lovești la mână, nu faci ce trebuie, dacă porți ochelari înseamnă că ”nu vezi corect”, moarte înseamnă că, ori ”ți-ai terminat rolul”/”ți-ai împlinit scopu” –când mori liniștit, împăcat-, ori că ai devenit ”atât de rigid” încât ”nu mai ești în stare să înveți nimic” aceasta fiind inversul vieții care înseamnă ”învățare”/”cunoaștere”, ș.a., bineînțeles că, proporțional cu gravitatea ”loviturii”/”bolii”/”întâmplării” …

Marile mele ”semne de la Dumnezeu” au fost când era să cad ”din tren” și acum când sânt ”în pragul falimentului”. Prima îmi spunea că ”nu trebuie să mint, în nici o situație”, altfel, ”mă așteaptă moartea” – de care am fost la un pas -, iar cealaltă că ”tot ce-i clădit pe furt se va dărâma” și că ”lăcomia strică omenia”, ”lăcomia duce la faliment”. Cu alte cuvinte, ”am învățat pe pielea mea”, ”am experimentat eu însumi” că ”minciuna înseamnă moarte”, ”minciuna este calea spre moarte, spre iad”, și atunci evident, ”adevărul înseamnă viață”, ”adevărul este calea spre viață”. Cu alte cuvinte ”sunt îndreptățit” să vorbesc despre adevăr, ca unul care ”cunoaște din viața”, și nu ca unul care ”cunoaște din cărți”.

Anunțuri
Comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s