Posts Tagged ‘varianta Cojocaru’


 

Grupul pentru RomâniaG.p.R. – Grupul pentru România editează o broșură în care dr. în economie Constantin Cojocaru explică pe înțelesul tuturor calea pentru crearea unei economii democratice, oriunde în lume – crearea-economiei-democratice Economia democratică este unica economie care promovează și aplică principiile fundamentale ale vieții. Este economia în care capitalul productiv este relativ uniform distribuit în proprietatea marii majorități ai cetățenilor planetei.

Broșura va deveni o lucrare de referință pentru toții cetățenii de bună credință, care doresc să trăiască într-o societate normală.

Ea va lămurii cum epavele imorale securisto-comuniste au vândut România oligarhilor transnaționali, dar și modalitatea extrem de simplă prin care poporul o poate recupera.

http://gruppentruromania.ro/descarca-fisier-GpR-crearea-economiei-democratice

În continuare avem 8 grafice care fac parte integrantă din broșură, la care broșura face referire și care ”fac cât opt mii de cuvinte” – grafice-pdf-a3 și  http://gruppentruromania.ro/sites/default/files/2016-09/grafice%20PDF%20A3.pdf

U.p.R.

UNIUNEA pentru ROMÂNIA

proiect economic

              

LEGEA COJOCARU

privind

construcţia economiei democratice

(proiect)

Drumul României spre bunăstare şi demnitate

LEGEA COJOCARU

privind construcţia economiei democratice

(Proiect)

Articolul 1

Se constituie Fondul Naţional de Capital Distributiv, care se alimentează din impozitul progresiv pe marile proprietăţi şi din alte surse prevăzute de lege.

Articolul 2

(1) Impozitul progresiv pe marile proprietăţi este plătit de persoanele fizice şi juridice care deţin în proprietate, în România, active reale şi financiare cu o valoare totală mai mare de 1.000.000 de euro.

(2) Cotele de impozitare progresivă a marilor proprietăţi se stabilesc anual, prin hotărâre de Guvern, astfel încât să se asigure preluarea la Fondul Naţional de Capital Distributiv a 20% din PIB, în fiecare an.

Articolul 3

(1) Sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv sunt folosite astfel:

  1. a) 80% pentru împroprietărirea cu capital productiv a cetăţenilor ţării;
  2. b) 20% pentru crearea de capital aflat în proprietate publică.

(2) Sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv se repartizează, în fiecare an, pe ramurile economiei naţionale şi pe judeţe şi municipiul Bucureşti, proporţional cu numărul locuitorilor acestora.

Articolul 4

(1) În primii 10 ani de aplicare a legii, fiecare cetăţean major al României va primi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv suma de 20.000 de euro, pe care o va putea folosi pentru cumpărarea de capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc.

(2) Cetăţenii majori ai României vor primi cele 20.000 de euro, eşalonat, pe parcursul celor 10 ani.

(3) Cetăţenii vor putea accesa cele 20.000 euro ca persoane fizice autorizate sau ca asociaţi în persoane juridice cu scop lucrativ: asociaţii familiale, societăţi comerciale, cooperative, etc.

(4) Cetăţenii vor putea folosi banii primiţi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv şi pentru cumpărarea de acţiuni la societăţi comerciale create prin investiţii făcute de Fondul Naţional de Capital Distributiv.

(5) Selecţia cererilor de finanţare se face prin concursuri de proiecte, asemănătoare celor utilizate la accesarea fondurilor europene.

Articolul 5

(1) Începând cu anul 11 de aplicare a legii, vor fi împroprietăriţi cu capital de la Fondul Naţional de Capital Distributiv numai tinerii cetăţeni români, la împlinirea vârstei de 18 ani.

(2) Suma cu care va fi împroprietărit fiecare tânăr cetăţean român va fi stabilită, anual, prin hotărâre de Guvern, dar nu va fi mai mică de 50.000 de euro.

Articolul 6

Activele achiziţionate cu bani primiţi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv nu pot fi înstrăinate decât după scurgerea unei perioade de 5 ani de la data achiziţiei lor.

Articolul 7

Tinerii, în vârstă de până la 35 de ani, care nu au şi nu au avut o locuinţă în proprietate, pot opta ca jumătate din sumele cuvenite lor, conform art. 4 şi art.5, să fie folosite pentru plata parţială sau integrală a preţului primei lor locuinţe.

Articolul 8

Organizarea şi funcţionarea Fondului Naţional de Capital Distributiv se stabilesc prin hotărâre de Guvern.

August 2016

Proiectul care va scoate România din sărăcie şi umilinţă

Redactor: Domnule Cojocaru, susţineţi, în continuare, proiectul cunoscut, imediat după decembrie 1989,  sub denumirea de Varianta Cojocaru, iar, mai recent, sub denumirea de Legea Cojocaru?

Constantin Cojocaru: Da, susţin, în continuare acest proiect, pentru că este proiectul de care a avut şi de care are nevoie poporul român pentru a trăi în bunăstare şi demnitate. Fără acest proiect, poporul român va continua să se afunde în sărăcie şi în umilinţă, până la completa lui dispariţie.

Red: Titlul ultimei versiuni a propunerii dumneavoastră este Proiect de lege privind construcţia economiei democratice. Aţi creat conceptul de ECONOMIE DEMOCRATICĂ încă din anul 1990. Ce înţeles daţi acestui concept? Ce este această economie democratică?

Este nevoie să explicăm acest concept şi pentru faptul că, în ultimul timp, au apărut mai multe aşa-zise proiecte de ţară care vorbesc despre tot felul de economii: economie civică, economie verde, economie competitivă, economie distributistă, economie durabilă, economie sustenabilă, economie socială, economie funcţională etc.

Capital, capital  productiv şi capital financiar

CC: De acord.

Înainte, însă, trebuie să ne oprim asupra conceptului de CAPITAL, fără de care nu putem înţelege conceptul de economie democratică, şi nici celelalte concepte menţionate de dumneavoastră.

Capitalul nu înseamnă bani, aşa cum cred mulţi dintre concetăţenii noştri, supuşi manipulării televiziunilor şi ai celorlalte mijloace de comunicare în masă.

Capital înseamnă MIJLOACE DE PRODUCŢIE, bunuri materiale create de om şi folosite tot de om pentru crearea de bunuri sau servicii destinate satisfacerii nevoilor omeneşti.

Capital înseamnă construcţii, maşini, utilaje, echipamente, animale de producţie, materii prime, materiale, semifabricate, piese de schimb etc. La care, în sens larg, se adaugă şi pământul, terenurile folosite în activitatea economică.

A fost o perioadă în care principalul mijloc de producţie a fost sclavul, de aici denumirea de economie şi, respectiv, societate SCLAVAGISTĂ. A urmat, apoi, o perioadă în care principalul mijloc de producţie a devenit feuda, pământul, de aici denumirea de economie şi, respectiv, societate FEUDALISTĂ.

De circa patru secole, principalul mijloc de producţie nu mai este nici sclavul, nici feuda, ci acest capital, aceste bunuri create de om, care, în colaborare cu forţa de muncă, crează bunurile şi serviciile destinate satisfacerii nevoilor oamenilor. De aici denumirea de economie, respectiv, societate CAPITALISTĂ. Care se bazează pe capital.

Capital înseamnă fabrici, uzine, bănci, construcţii agrozootehnice, spaţii comerciale, spaţii de birouri etc.

Îl mai numim şi capital real, sau CAPITAL PRODUCTIV. Pentru a-l deosebi de CAPITALUL FINANCIAR, despre care vom vorbi un pic mai târziu.

Nu banii creează avuţia, ci forţa de muncă în conlucrare cu capitalul, cu mijloacele de producţie. Ţineţi un camion plin cu bancnote de euro, sau de dolari, în curtea dumneavoastră, timp de un an. Veţi constata că respectivele milioane de euro nu au produs nici o roşie, nici un măr, nici salarii, nici profituri, nici taxe pentru buget. Nu au produs nici un strop de avuţie.

Problema se complică prin faptului că acest capital devine obiect al dreptului de proprietate. Proprietarul capitalului are dreptul să-şi însuşescă o parte din bunurile şi serviciile create de acest capital în colaborarea cu forţa de muncă. Are dreptul la profit.

Acest drept la profit este cel care face din capital miezul lumii moderne.

Cu cât ai în proprietate mai mult capital cu atât îţi însușeşti mai mult profit, din care consumi o parte, pentru un trai din ce în ce mai bun, dar din care poţi să şi economiseşti o parte, cât mai mare, pe care să o investeşti, să ai şi mai mult capital, cu care să-ţi însuşeşti şi mai mult profit. Şi tot aşa mai departe. La infinit.

Goana după profit, de fapt, goana după capital, devine legea fundamentală a societăţii capitaliste.

Problema se complică şi mai mult, prin faptul că dreptul de proprietate asupra capitalului productiv se poate exercita nu numai direct, ci şi indirect, prin deţinerea în proprietate a capitalului financiar.

Capitalul financiar este constituit din hârtii, din titluri de valoare, valori mobiliare, care exprimă drepturi de proprietate asupra capitalului real, productiv.

Din nou, un exemplu.

Un număr mai mic sau mai mare de indivizi hotărăsc să înfiinţeze o corporaţie, o societate comercială. Ei contribuie la formarea capitalului societăţii cu diverse sume de bani, sau cu capital productiv, numit şi aport în natură: terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc. În schimbul aportului, fiecare primeşte un număr de acţiuni, de valori mobiliare, a căror valoare este egală cu valoarea aportului pe care l-a adus la crearea capitalului societăţii. Banii aduşi de acţionari ca aport sunt folosiţi pentru cumpărarea de capital real, productiv: terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc.

Acum, după constituirea societăţii, avem un capital real, constituit din terenuri, clădiri, maşini, utilaje etc.- adus ca aport în natură, sau cumpărat cu banii aduşi ca aport de acţionari – în valoare de, să zicem, 500.000 de euro.

Avem, însă, şi un capital financiar, constituit din cele 500 de acţiuni, fiecare cu o valoare de 1.000 de euro, deţinute în proprietate de, să zicem, cei 20 de acţionari ai societăţii.

Acum, capitalul real, în valoare de 500.000 de euro, se află în proprietatea privată a persoanei juridice care este societatea comercială, iar capitalul financiar, cu aceiaşi valoare, se află în proprietatea privată a celor 20 de acţionari ai societăţii.

Constituirea societăţii comerciale nu a dus la dublarea capitalului existent în economia naţională.

Valoarea capitalului existent în economia naţională este tot de 500.000 de euro.

Numai capitalul productiv este şi real.

Când spunem capital, neînsoţit de alt adjectiv, înţelegem capital real.

Capitalul financiar este o dublură, o umbră, o fotografie a celui real.

Cine deţine, însă, fotografia, deţine şi realul. Aşa este legea. Şi cine deţine capitalul real deţine şi dreptul de însuşire a profitului generat de acest capital real.

Capitalul financiar reprezintă una din cele mai mari invenţii ale omului.

Ca şi toate celelalte mari invenţii omeneşti, capitalul financiar a adus omului şi mari beneficii, dar şi mari nenorociri.

Existenţa capitalului financiar a permis crearea de mari capacităţi de producţie, mari întreprinderi industriale, agricole, de construcţii, de transporturi etc, oferind la milioane de oameni şansa de a economisi o parte din veniturile lor şi a le investi, devenind mici proprietari de capital, mici acţionari la corporaţii capabile să adune capitaluri de miliarde de dolari, respectiv, de euro, sau alte monede.

Dar tot existenţa capitalului financiar a permis mafiei financiare transnaţionale să-şi însuşească cea mai mare parte a avuţiei create de popoarele lumii, prin manipularea preţurilor capitalului financiar, prezentată publicului sub denumirile de crize financiare, tranzacţii bursiere, privatizări etc.

Mafia financiară devine proprietară asupra unor capitaluri uriaşe nu creând avuţie şi economisind o parte din această avuţie, ci acaparând capitalurile financiare deţinute de milioane de mici investitori, prin speculă, prin manipularea preţurilor acestor capitaluri.

A treia cale,

economia democratică,

opusă atât economiei comuniste cât şi economiei oligarhice

Capitalul se poate afla fie în proprietate privată, a individului, fie în proprietate comună, publică. În ambele cazuri, avem economii bazate pe capital, deci economii capitaliste.

Corect ar fi fost să vorbim de economie capitalistă privatistă, sau individualistă, şi de economie capitalistă comunistă.

Din păcate, manipulatorii au impus semnul de egalitate între conceptul de economie capitalistă şi conceptual de economie bazată pe proprietatea privată, ambele fiind contrapuse conceptului de economie comunistă.

Scopul urmărit de manipulatori a fost şi rămâne acela de a ascunde faptul că economia bazată pe proprietatea privată asupra capitalului, scăpată de sub controlul societăţii, al statului, generează, implacabil, oligarhizarea capitalului (oligos=puţin; arche=putere, conducere), concentrarea acestui capital în proprietatea privată a unui număr tot mai mic de persoane, a unei minorităţi, însoţită de lipsirea de capital a majorităţii populaţiei, care este obligată să-şi vândă forţa de muncă la preţul stabilit de proprietarul capitalului, fiind, astfel, transformată într-o masă de sclavi salariaţi.

Istoria economiei comuniste ne arată că şi această economie are ca rezultat final aceiaşi oligarhizare, aceiaşi concentrare a capitalului în mâinile unei minorităţi, aceasta fiind formată, însă, nu din marii proprietari privaţi de capital, ci din nomenclatura partidului unic, însoţită de aceiaşi transformare a majorităţii într-o masă de sclavi salariaţi.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentanţii curentului de gândire economică denumit DISTRIBUTISM au atras atenţia asupra faptului că şi economia capitalistă şi aceea comunistă duc, în final, la concentrarea capitalului în mâinile unei minorităţi şi transformarea majorităţii populaţiei într-o masă de sclavi salariaţi.

Concluzia la care au ajuns distributiştii a fost aceea că, pentru a scăpa de sclavie, proprietarii forţei de muncă trebuie să devină şi proprietarii privaţi ai mijloacelor de producţie, ai capitalului.

Distributiştii au ajuns la această concluzie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au rămas cu ea până în zilele noastre. Ei nu au mers mai departe şi nu au răspuns la întrebarea CUM poate ajunge şi cum poate rămâne capitalul în proprietatea privată a celor care folosesc acest capital în procesul de producţie.

Eu am creat conceptul de economie democratică (demos=popor; kratos=putere) în anul 1990, înainte de a cunoaşte ideile distributismului. Conform definiţiei mele, economia democratică este economia în care majoritatea capitalului se află în proprietatea privată a majorităţii populaţiei, a celor mulţi, a poporului.

Doctrina economiei democratice include distributismul, dar merge mai departe şi răspunde la întrebarea cum poate AJUNGE şi cum poate RĂMÂNE capitalul în proprietatea privată a proprietarilor forţei de muncă, acelor mulţi, a poporului.

În anul 1990, prin doctrina economiei democratice, am propus mecanismul prin care se putea face tranziţia de la economia comunistă la economia democratică.

Acum, în anul 2016, tot prin doctrina economiei democratice, propun mecanismul prin care se poate face tranziţia de la economia oligarhică la aceiaşi economie democratică.

În concluzie, în lumea modernă, aceea în care trăim, există numai trei tipuri, trei modele de economie: comunistă, oligarhică şi democratică.

Toate sunt bazate pe capital. Sunt economii capitaliste. Cele trei se deosebesc între ele prin natura proprietăţii în care se află capitalul:  comună (proprietatea tuturor, dar exercitată, în fapt, de minoritatea constituită în nomenclatura partidului unic), oligarhică (proprietatea privată a unei minorităţi), democratică (proprietatea privată a majorităţii, a celor mulţi, a poporului).

Cuvintele menţionate de dumneavoastră – economie civică, economie verde, economie competitivă, economie socială, economie de piaţă, economie funcţională, economie durabilă, economie sustenabilă, economie competitivă – sunt  creaţii ale celor care vor să ascundă adevărul, care vor să împiedice popoarele să înţeleagă realităţile economice, mecanismele prin care cei mulţi sunt jefuiţi de roadele muncii lor de către cei puţini care ajung, întotdeauna pe căi necinstite, prin înşelăciune, să devină stăpânii capitalului.

Economia democratică este singura economie care asigură atât valorificarea cu maximă eficienţă a resurselor naturale, umane, de capital, de care dispun popoarele, cât şi însuşirea echitabilă a avuţiei create de aceste popoare, prin munca lor.

Economia democratică este şi capitalistă, şi de piaţă, şi naţională, şi funcţională, şi durabilă, şi sustenabilă, şi competitivă, şi socială, şi verde, şi civică, şi creştină etc.

Banii există, dar ne sunt furaţi

Red: Cu aceste precizări, putem trece la prezentarea primului articol al Legii Cojocaru.

CC: Iată, textul articolului 1:

“Articolul 1

Se constituie Fondul Naţional de Capital Distributiv, care se alimentează din impozitul progresiv pe marile proprietăţi şi din alte surse prevăzute de lege”.

Proiectul propune, deci, crearea unui fond de investiţii, un loc unde se strâng nişte bani, care să fie cheltuiţi pentru crearea de capital productiv.

Avem nevoie, din nou, de o explicaţie.

Dicţionarele de specialitate ne spun că prin cuvântul INVESTIŢIE ar trebui să înţelegem transformarea unei sume de bani în capital real, în capital productiv, termen pe care l-am explicat mai sus. Deci, cheltuirea unei sume de bani pentru cumpărarea de terenuri, clădiri, maşini, utilaje, echipamente, animale de producţie etc.

Manipulatorii dau cuvântului investiţie alte sensuri.

Ei vorbesc, de exemplu, de fonduri de investiţii financiare, prin care înţeleg transformarea banilor în capital financiar, prin cumpărarea de hârtii, de valori mobiliare – acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc. Ori, acestea ar trebui să se numească fonduri de speculaţii financiare, nu fonduri de investiţii. Scopul lor nu este acela de a crea capital productiv, ci acela de a specula, de a cumpăra ieftin pentru a vinde scump şi a obţine profit.

Manipulatorii au inventat şi conceptul de Investiţii Străine Directe (ISD), prin care vor să ascundă faptul că străinii au devenit proprietari asupra capitalului românesc, cumpărând acest capital pe nimic, prin escrocheria numită privatizare.

După ce capitalul românesc a fost împins în faliment, prin inflaţia galopantă, generată şi întreţinută de Banca Naţională a României, corporaţiile transnaţionale au făcut “investiţii financiare”, cumpărând acţiuni, de la statul român, pentru care au plătit 7-8 miliarde de euro, pe care guvernanţii le-au sifonat către firmele lor căpuşe, şi au devenit proprietare asupra unui capital real de peste 100 miliarde de euro, capital care ne este prezentat, acum, ca fiind Investiţii Străine Directe (ISD).

Proiectul nostru nu propune crearea unui fond de speculaţii financiare.

Proiectul propune strângerea de bani pentru INVESTIŢII, pentru crearea de capital productiv.

În prezent, în România, există mulţi bani care ar putea fi investiţi, transformaţi în capital productiv, în mijloace de producţie, în locuri de muncă.

Banii există, dar ne sunt furaţi.

Legea Cojocaru pune la dispoziţia poporului român mecanismul prin care poate fi oprit furtul banilor şi prin care banii pot fi folosiţi pentru reconstrucţia economiei româneşti.

Impozitul progresiv pe marile averi

Antidot pentru lăcomie

şi pârghie pentru creştere economică şi bunăstare

Propunem să strângem aceşti bani prin impozitarea progresivă a marilor proprietăţi.

Precizez că impozitarea progresivă a proprietăţilor nu este o invenţie a lui Cojocaru.

Impozitul progresiv pe proprietăţi este practicat în toată lumea, inclusiv în România. Mulţi români plătesc un impozit mai mare pe a doua locuinţă decât pe prima. Asta înseamnă PROGRESIV. Creşte pe măsură ce creşte valoarea averii, a proprietăţii.

Impozitarea progresivă pune sub controlul societăţii lăcomia, acumularea de averi excesive, şi, în acelaşi timp, asigură constituirea la nivelul statului naţional a unui fond de investiţii care să permită fiecărui popor să realizeze creşterea economică de care are nevoie pentru a ajunge din urmă ţările cele mai avansate din punct de vedere economic.

Toate averile, declarate şi justificate

Red: Iată şi articolul 2 al proiectului de lege.

“Articolul 2

(1) Impozitul progresiv pe marile proprietăţi este plătit de persoanele fizice şi juridice care deţin în proprietate, în România, active reale şi financiare cu o valoare totală mai mare de 1.000.000 de euro.

(2) Cotele de impozitare progresivă a marilor proprietăţi se stabilesc anual, prin hotărâre de Guvern, astfel încât să se asigure preluarea la Fondul Naţional de Capital Distributiv a 20% din PIB, în fiecare an”.

CC: În acest articol, stabilim că impozitul progresiv va fi plătit de toate persoanele fizice şi juridice care deţin, în România, active reale şi financiare cu o valoare totală mai mare de 1.000.000 de euro.

M-am oprit la cifra de 1.000.000 de euro, deoarece estimez că o familie de români, în ultimii 26 de ani, nu a putut acumula mai mult de 1.000.000 de euro, din bani câştigaţi cinstit.

Pot fi şi excepţii, însă, foarte puţine.

Prin active reale înţelegem capital productiv, adică terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc.

Prin active financiare, înţelegem valori mobiliare, adică acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, depozite bancare etc.

Progresiv înseamnă, de exemplu, că o persoană care are active reale şi financiare în valoare totală de 2,5 milioane de euro, va plăti o cotă de impozitare de 0,25% pentru suma de 1.000.000 de euro, aceea cuprinsă între 1.000.000 şi 2.000.000 de euro şi o cotă de 0,5% pentru suma de 500.000, aceea cuprinsă între 2.000.000 şi 2.500.000 de euro.

Evident, impozitarea progresivă a proprietăţilor obligă toate persoanele fizice şi juridice care deţin proprietăţi în România să completeze şi să depună la ANAF declaraţii de avere.

Vom avea, astfel, posibilitatea nu numai de a cunoaşte valoarea averilor deţinute în România de orice persoană fizică şi juridică, dar şi posibilitatea de a cunoaşte provenienţa acestor averi, ca şi posibilitatea de a le confisca pe cele care nu pot fi justificate.

Mulţi dintre concetăţenii noştri, cei care au candidat la diverse funcţii publice, s-au obişnuit cu aceste declaraţii de avere. Aşa se vor obişnui şi celelalte persoane care deţin proprietăţi în România.

Fiind în posesia acestor declaraţii de avere, Guvernul României va cunoaşte exact valoarea totală a averilor deţinute de fiecare proprietar, dacă ea este de 500 mii de euro, de un million, de 10 milioane, de 100 de milioane etc., şi va putea să stabilească cotele de impozitare astfel încât valoarea totală a impozitului progresiv să asigure colectarea la fond a unei sume egale cu 20% din PIB-ul României, în anul respectiv.

Ce este PIB-ul?

Red: De ce 20% şi nu 15%, sau 30%, din PIB?

CC: Pentru că atât trebuie, dacă vrem să vină o zi în care salariile, pensiile şi celelalte venituri ale românilor să ajungă la nivelul celor din ţările avansate economic ale Europei.

Dar, mai întâi, să explicăm ce este acela PIB (Produs Intern Brut).

PIB înseamnă valoare adăugată, valoare economică nouă, care nu exista mai înainte, care se creează acum, în perioada de referinţă. De regulă, ultimul an.

Cel mai bine este să apelăm la un exemplu simplu, uşor de înţeles.

Avem un fermier, care lucrează 100 hectare de teren arabil. Presupunem că, în acest an agricol, el seamănă toate cele 100 hectare cu grâu, obţine o recoltă medie de 5 tone la hectar. În total,  500 tone de grâu. Vinde toată cantitatea de grâu cu preţul de 100 euro pe tonă şi încasează, astfel, suma de 50.000 de euro.

Aceste 50.000 de euro reprezintă cifra de afaceri, sau valoarea producţiei realizate de fermierul nostru.

Din suma de 50.000 de euro, fermierul îşi reţine suma de bani de care are nevoie pentru a-şi reînnoi capitalul productiv, pe care l-a consumat pentru realizarea celor 500 tone de grâu:  motorină, seminţe, îngrăşăminte, insecticide, energie, apă etc.

Reţinem această calitate miraculoasă a capitalului.

Capitalul se autoreproduce, rămâne, mereu, în viaţă.

În condiţii normale, fără apariţia unor accidente, cine a devenit proprietar de capital rămâne proprietar de capital, în veacul vecilor, el şi urmaşii săi.

Suma reţinută de fermier mai poartă şi numele de valoare trecută, sau valoare acumulată, pentru a o deosebi de cea nouă, adăugată.

Suma rămasă după ce fermierul îşi retrage capitalul consumat reprezintă valoarea adăugată, PIB-ul creat de fermier.

Cuvântul Intern din PIB ne spune că este vorba de valoare nou creată în interiorul ţării, în cazul nostru, în interiorul României. Valoarea nou creată de românii care lucrează în afara ţării nu intră în PIB-ul României, ci al ţărilor în care lucrează românii în cauză.

Cuvântul Brut ne spune că, în valoarea PIB-ului, se include şi valoarea amortizării.

Trebuie să lămurim şi conceptul de amortizare, deoarece mecanismul amortizării joacă un rol important în economie, a jucat un rol crucial în distrugerea capitalului românesc, după anul 1989, şi va juca un rol la fel de important în construcţia economiei democratice.

Revenim la fermierul nostru.

Multe componente ale capitalului deţinut de fermier se consumă instantaneu, dintr-o dată, în procesul de producţie. Sămânţa este pusă în pământ şi a dispărut. Motorina este consumată de tractor şi a dispărut.

Alte componente ale capitalul fermierului nu se consumă dintr-o dată, ele sunt folosite timp de mai mulţi ani. Sunt denumite mijloace fixe, sau capital fix.

Mijloacele fixe nu se consumă dintr-o dată, dar se uzează, îşi diminuează, în timp, capacitatea de producţie.

Această uzură poate fi fizică, în sensul că după o anumită perioadă, tractorul nu mai funcţionează, pur şi simplu. Uzura poate fi, însă, şi morală, în sensul că tractorul, după un anumit număr de ani, indiferent de starea lui fizică, nu mai este competitiv. Între timp, au apărut tractoare mai performante, ceea ce face ca utilizarea tractorului vechi sa producă pierderi, nu profituri.

Fermierul îşi reţine din sumele încasate din vânzarea producţiei sale de grâu şi capitalul de lucru, adică bani pentru înnoirea stocului de seminţe, motorină, îngrăşăminte etc, dar şi capitalul fix, bani pentru innoirea parcului de tractoare, semănători, combine etc.

Dacă durata normală de funcţionare a unui tractor, de exemplu, este de 6 ani, atunci fermierul trebuie să-şi reţină, în fiecare an, a şasea parte din valoarea tractorului, la fondul de amortizare, astfel încât, la sfârşitul celor 6 ani, şă-şi poată cumpăra un nou tractor.

Sumele reţinute în fondul de amortizare nu sunt impozitate. Ele sunt considerate cheltuieli de capital, ca şi cele făcute pentru seminţe, motorină, îngrăşăminte etc, dar sunt inluse in PIB. De aici denumirea de BRUT, existând şi denumirea de Produs Intern Net, care nu cuprinde amortizarea, consumul de capital fix.

În prezent, în agricultura României, ponderea consumului intermediar, de capital, în valoarea totală a cifrei de afaceri este de 53%. Aceasta înseamnă că valoarea PIB-ului realizată de fermierul nostru, în anul la care ne referim,  este de 23.500 de euro.

Iniţial, cele 23.500 de euro se împart în trei părţi.

O parte revine statului, sub forma taxelor pe producţie, adică taxe pe care fermierul le plăteşte direct statului, înainte de alte plăţi. Intră, aici, TVA-ul, accizele, impozitele pe proprietăţi etc.

În România, în ultimii ani, ponderea taxelor de producţie în totalul PIB-ului a fost de 10-12%.

Ceea ce rămâne, după plata taxelor de producţie, se împarte între proprietarii forţei de muncă, lucrătorii angajaţi de fermier, ca SALARII brute, şi fermier, proprietarul capitalului, ca PROFIT brut.

Statul preia, apoi, o bună parte din salariile brute, sub forma impozitului pe salarii şi a contribuţiilor pentru asigurări sociale, de sănătate, de şomaj, de boală etc, dar şi o parte din profiturile brute, sub forma impozitului pe profit. Lucrătorii rămân cu salariile nete, iar fermierul cu profitul net.

Se ajunge, astfel, ca statul să preia la bugetul public 30%, sau mai mult din PIB.

Ulterior, statul plăteşte de la buget salariile bugetarilor, pensii, ajutoare sociale, astfel încât, în final, el rămâne cam cu cât încasează din taxele pe producţie, adică 10-12% din PIB.

Din aceste 10-12%, statul acoperă cheltuielile pentru furnizarea serviciilor publice către populaţie, altele decât salariile bugetarilor, pensii, ajutoare sociale.

Sper că, acum, am clarificat ce este PIB-ul, dar şi relaţia dintre PIB şi bugetul public.

În final, PIB-ul se împarte în: TAXE; SALARII; PROFITURI, în salarii fiind incluse şi pensiile şi ajutoarele sociale.

România a devenit o colonie, cu o economie oligarhică controlată de corporaţiile transnaţionale

Una din marile probleme ale economiei capitaliste este modul în care se împart cele 90 de procente din PIB între muncă şi capital, între salariaţi şi proprietarii capitalului.

În ţările dezvoltate ale lumii, în care gradul de democratizare a capitalului este cel mai ridicat, muncii îi revin în jur de două treimi din PIB, iar capitalului, o treime.

În România, după 1989, prin megaescrocheria numită privatizare, a fost construită o economie oligarhică, în care 5-6% din familiile româneşti, provenite din fosta nomenclatură comunistă şi din securitate, în complicitate cu câteva mii de corporaţii străine, transnaţionale, au acaparat aproape tot capitalul utilizat în economia naţională.

Aşa cum se poate vedea din datele prezentate în Graficul 1, construit pe baza datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică al României, în Comunicatul nr. 102/2015, corporaţiile străine  controlează aproape 90% din capitalul ţării.

S-a ajuns la această situaţie, în ciuda faptului că, în ultimii 25 de ani, în economia românească, au fost făcute investiţii în valoare totală de aproape 500 miliarde de euro, din care numai 5 miliarde au fost din capital străin, aşa cum se poate vedea în Graficul 2. Au investit 1% şi au ajuns să controleze 88% din valoarea capitalului. Această monstruozitate a fost posibilă prin mega escrocheria numită privatizare, prin care străinii au cumpărat capitalul financiar românesc la preţuri de nimic, de la statul român, de fapt au mituit guvernanţii cu 7-8 miliarde de euro şi au devenit proprietarii unui capital real în valoare de peste 100 miliarde de euro.

Aşa a fost transformată România într-o colonie a acestor corporaţii străine.

Economia oligarhică este o economie bolnavă.

Este o economie care produce puţină valoare adăugată.

Economia oligarhică produce puţină valoare adăugată deoarece inhibă creativitatea, inovaţia, progresul tehnic, libera iniţiativă, spiritul de întreprindere, concurenţa loială.

Puţina valoare adăugată creată de economia oligarhică este împărţită inechitabil între proprietarii capitalului şi cei ai forţei de muncă, deoarece oligarhii nu fac investiţii, cheltuie sume uriaşe pentru coruperea guvernelor şi sindicatelor, pentru înarmare şi purtarea de războaie, menţin o masă mare de şomeri, ceea ce le permite să plătească salarii de mizerie şi să încaseze profituri exorbitante, prin exploatarea sălbatică a forţei de muncă şi a resurselor naturale ale popoarelor.

Economia oligarhică de tip colonial duce răul la paroxism, deoarece face ca o bună parte din avuţia creată să fie transferată în afara ţării.

Ţara, acaparată de oligarhia transnaţională, rămâne cu salarii şi pensii de mizerie, cu venituri bugetare care nu permit decât servicii sociale umilitoare, rămâne fără bani de investiţii, fără nici o şansă de redresare.

Aşa cum se poate vedea în Graficul 3, în România, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor realizată în anul 2014, ultimul an pentru care avem date statistice complete, este egală cu suma de 7.500 de euro, în timp ce, în Elveţia, PIB-ul pe cap de locuitor este de peste 60.000 de euro, în Germania, de 35.000, în Anglia de 34.000, în Franţa, de 32.000, iar media UE este de peste 27.000 de euro.

În partea dreaptă a Graficului, în culoare verde, este prezentată valoarea PIB-ului care ar fi fost  realizată în România, în anul 2014, dacă, în anul 1990, în loc de Legea 15/1990 (Legea Brucan) ar fi fost adoptată Legea Cojocaru, dacă, în România, în loc de economie oligarhică, ar fi fost construită o economie democratică.

Graficul 4 ne arată că, în România, partea care revine muncii reprezintă sub 30% din PIB, în timp ce partea care revine capitalului, adică oligarhilor, depăşeşte 60%. În Elveţia, salariile reprezintă 60% din PIB, iar profiturile 38%.

Graficul 5 ne prezintă dinamica şi structura PIB-ului creat în România, în perioada 1989-2014. Toate valorile sunt exprimate în preţurile anului 2014, în euro.

Observăm, mai întâi, că, în timp ce, în anul 1989, valoarea PIB-ului era de 108 miliarde de euro, actuali, în anul 2014, valoarea PIB-ului României a ajuns la 150 miliarde de euro, cu 39% mai mult. Nu este, deci, adevărată ideea că România nu mai produce aproape nimic. Produce mai mult, dar nu pentru români.

După mai bine de un deceniu în care PIB-ul a scăzut dramatic, ca urmare a jefuirii şi distrugerii capitalului naţional, în anul 2003, PIB-ul a revenit la nivelul anului 1989 şi, de atunci a început să crească, dând politicienilor posibilitatea să se laude cu creşterea economică.

În realitate, este o creştere artificială, bazată pe datorie externă, ceea ce generează scoaterea din ţară a unei părţi tot mai mari din avuţia creată prin munca românilor.

Aşa cum se poate vedea în Graficul 6, serviciul datoriei externe, adică ratele şi dobânzile plătite de persoanele fizice şi juridice române pentru împrumuturile contractate în valută străină, au ajuns la peste 50 miliarde de euro PE AN, mai mult de o treime din PIB.

Revenim la Graficul 5 şi observăm că, în ultimii 26 de ani, poporul român, împreună cu statul său, şi-a însuşit mai puţin de 40% din avuţia pe care a creat-o, cei care au devenit proprietarii capitalului românesc, prin hoţiile numite privatizări şi retrocedări, şi-au însuşit peste 60% din PIB-ul creat de români, adică 1.800  miliarde de euro, în preţuri actuale, din totalul de 2.800 miliarde.

Mai mult, aşa cum se poate vedea în Graficul 7, din cele 83 miliarde de euro, cât reprezintă valoarea profiturilor realizate în fiecare an, în România, numai 17 miliarde de euro sunt impozitate, restul, de 66 miliarde de euro, adică peste 80%, nu sunt declarate şi nu sunt impozitate. Dacă ţinem seama că străinii controlează 90% din capitalul României, rezultă că, în fiecare an, pleacă din ţară peste 60 miliarde de euro, nedeclarate şi neimpozitate.

Este un jaf strigător la cer.

Este cel mai mare jaf la care a fost supus vreodată poporul român. Mai mare decât cel din timpul jugului otoman, al fanarioţilor, sau al sovromurilor.

Ca să înţelegem dimensiunile acestui jaf, precizez că, pentru a construi 8.000 km de autostrăzi, astfel încât să avem un sistem de autostrăzi de aceiaşi densitate şi calitate ca cel din Germania, ne-ar fi ajuns 80 miliarde de euro.

Îi invit pe români să calculeze, fiecare, ce am fi construit cu celelalte 1.720 miliarde de euro.

Dacă cele 1.800 de miliarde de euro nu ar fi fost furate de către oligarhii autohtoni, în complicitate cu cei transnaţionali, ci ar fi fost însuşite de cele circa 6 milioane de familii de români, atunci fiecare familie românească s-ar afla, astăzi, în posesia unui capital de peste 300.000 de euro. Evident, unii ar fi avut mai mult de 300.000 de euro, alţii mai puţin. Aceasta ar fi fost, însă, media. La o dobândă de 5% pe an, aceasta înseamnă 15.000 de euro, pe an, sau 1.250 euro pe lună, adică 56 milioane de lei vechi, PE LUNĂ. De peste 6 ori mai mult decât este pensia medie a românilor.

Scopul Legii Cojocaru este ca toţi aceşti bani care acum ne sunt furaţi să intre în buzunarele şi conturile tuturor românilor.

Acumularea de capital reprezintă o prioritate absolută a României, în următoarele decenii

Aşa cum se poate vedea în Graficul 8, în România, valoarea capitalului pe cap de locuitor este de 17.500 de euro, în timp ce, în Germania este de 140.000 de euro, în Anglia, de 190.000 de euro, în Franţa, de 230.000 de euro. Avem, deci, un  capital de 8 ori mai mic decât cel al germanilor, de 11 ori mai mic decât cel al englezilor, de 13 ori mai mic decât cel al francezilor.

Principala cauză pentru care România realizează un PIB de numai 7.500 de euro, pe cap de locuitor, pe an, de peste 5 ori mai mic decât cel realizat de ţările dezvoltate ale Europei, constă în faptul că România are foarte puţin capital real.

România are foarte puţin capital deoarece guvernanţii ţării au distrus aproape tot capitalul pe care românii îl acumulaseră până în anul 1989, iar cei care au acaparat capitalul românesc rămas în funcţiune nu investesc aproape nimic şi nu crează capital nou, condamnând ţara la sărăcie perpetuă. Ei nu investesc în România deoarece ştiu că au furat şi, mai devreme, sau mai târziu, vor trebui să dea socoteală. Ei storc şi duc afară.

Exprimat în preţuri actuale, în anul 1989, România reuşise să acumuleze un capital în valoare de aproape 500 miliarde de euro. Până în anul 1998, fusese distrus un capital în valoare de  400 de miliarde, mai rămăseseră în funcţiune 100 de miliarde. De atunci, valoarea capitalului utilizat în economia naţională a crescut foarte puţin, în anul 2014, aceasta ajungând la 350 miliarde de euro, ceea ce înseamnă 17.500 euro pe cap de locuitor.

Firava creştere a valorii capitalului s-a realizat, în principal, prin investiţiile făcute de guvernanţi pentru întărirea statului poliţienesc şi prin economiile micilor firme private româneşti.

Din aceste 350 miliarde de euro, 150 miliarde de euro sunt investite în administraţia publică, în baza materială a Administraţiei prezidenţiale, a Guvernului, a Parlamentului, a justiţiei, a poliţiei, a jandarmeriei, a serviciilor secrete etc, ceea ce evidenţiază caracterul poliţienesc şi parazitar al statului român postdecembrist.

Dacă scădem aceste 150 miliarde de euro, rezultă că valoarea capitalului utilizat în economia României este de 200 miliarde de euro, ceea ce înseamnă 10.000 de euro pe cap de locuitor.

Cum poţi să plăteşti salarii şi pensii egale sau apropiate cu cele plătite în ţările care au capitaluri de peste 20 de ori mai mari?

Să ne înţelegem.

Economia, oricare ar fi ea, comunistă, oligarhică, democratică, are numai doi factori de producţie: capitalul şi forţa de muncă. Cel de al treilea factor, menţionat de unii economişti, productivitatea, sau tehnologia, este, de fapt, încorporat în factorul capital. Cu cât capitalul are o valoare mai mare, cu atât el include mai multă şi mai înaltă tehnologie.

Resursele naturale, menţionate şi ele ca factor de producţie, nu au nici o influenţă asupra producţiei, asupra PIB-ului, dacă nu sunt puse în valoare de conlucrarea dintre muncă şi capital. Nu abundenţa resurselor naturale determină valoarea avuţiei create în economia naţională, ci calitatea capitalului şi a forţei de muncă. A se vedea exemplul Japoniei, care este lipsită aproape complet de resurse naturale, dar are unul din cele mai mari PIB-uri pe cap de locuitor.

Resursele naturale sunt cele date de Dumnezeu fiecărui popor. Popoarele care şi-au apărat resursele date de Dumnezeu şi le-au exploatat chibzuit le au şi le pot folosi. Popoarele care s-au lăsat deposedate de resurse sau le-au exploatat nechibzuit nu le mai au şi trebuie să le cumpere de la cei care au.

Stă în puterea noastră să ne luăm înapoi resursele naturale, care, acum, sunt exploatate de străini, în beneficiul lor şi în paguba noastră..

Stă în puterea noastră să sporim şi numărul şi calificarea foarţei de muncă. Putem aduce acasă peste 4 milioane de români cu înaltă calificare profesională. Putem ridica şi nivelul de calificare a celorlalte 6 milioane de români activi rămaşi în ţară.

Nu facem nimic numai cu forţa de muncă şi cu resursele naturale.

Avem nevoie de capital.

Trebuie să găsim modalitatea de a acumula capitalul de care vor avea nevoie cele 10 milioane de români pentru a-şi pune în valoare calificarea profesională.

Fără capital nu îi vom putea aduce acasă nici pe românii plecaţi la muncă în afara ţării.

Prioritatea absolută a poporului român, în acest moment dificil al istoriei sale, este acumularea de capital.

Dacă vrem ca, în următorii 20 de ani, să ajungem acolo unde sunt cele mai dezvoltate ţări europene trebuie să economisim şi să investim cel puţin 30% din avuţia (PIB) pe care o vom crea în această perioadă.

Numai cu o rată de acumulare de 30% putem spera că, peste 10 ani, valoarea capitalului României va ajunge la 1.100 miliarde de euro, adică 50.000 de euro pe cap de locuitor, iar peste 20 de ani, la valoarea de 3.000 miliarde de euro, adică peste 140.000 de euro pe cap de locuitor, cât este, acum, în Germania.

Numai cu acest capital, PIB-ul României ar ajunge, în 10 ani, la peste 420 miliarde de euro pe an, respectiv la un PIB de 20.000 euro pe cap de locuitor.

La un PIB de 20.000 de euro pe cap de locuitor, salariul mediu al românilor ar ajunge la 1.200 de euro pe lună, de la 400, cât este în prezent, iar pensia medie ar ajunge şi ea la 700 de euro, faţă de 190, cât este în prezent.

După 20 de ani de aplicare a Legii, PIB-ul pe locuitor ar ajunge la 45.000 de euro, salariul mediu, la 3.000 de euro pe lună, iar pensia medie la peste 1.800 euro pe lună.

Acestea sunt motivele pentru care propun să colectăm la Fondul Naţional de Capital Distributiv 20% din PIB, la care să se adauge alte 10% din PIB sub forma economiilor populaţiei.

Un program de investiţii de peste 1.000 miliarde de euro

În primii 10 ani de aplicare a prevederilor Legii Cojocaru, prin preluarea a 20% din PIB, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, va fi colectată o sumă de  peste 550 miliarde de euro. La această sumă, adăugăm alte 275 de miliarde de euro, 10% din PIB, reprezentând economiile populaţiei, ale persoanelor fizice şi juridice române. Rezultă suma de 825 miliarde de euro, totalul capitalului ce ar putea fi acumulat de cetăţenii României, în această perioadă.

Dacă la cele 825 miliarde de euro adăugăm şi valoarea fondului de amortizare care va fi creat în aceşti 10 ani, de cel puţin 10% din PIB, adică alte 275 miliarde de euro, rezultă un total de 1.100 miliarde de euro, bani care ar putea fi investiţi în economia României, în această perioadă de 10 ani. De două pri mai mult decât investiţiile făcute în România în ultimii 26 de ani.

Merită comparată această cifră cu cele 40 miliarde de euro pe care am putea să le primim de la Uniunea Europeană, în perioada 2014-2020, diminuată, însă, cu contribuţia noastră la bugetul UE, de peste 10 miliarde de euro, în perioada respectivă, diminuată, apoi, prin gradul mic de accesare a acestor fonduri.

Putem să dispunem de cele 1.100 miliarde de euro, cu condiţia să-i alungăm din economia românească pe cei care ne fură.

Noi, românii, am mai făcut un astfel de efort investiţional, pentru o bună perioadă din istoria noastră.

Au făcut şi fac un astfel de efort şi alte popoare, pentru perioade de zeci de ani. Spre binele lor. A se vedea ce se întâmplă în China.

Trebuie numai să vrem.

Nu este nevoie de nici un sacrificiu, de nici o austeritate.

Aşa cum vom vedea, salariile şi pensiile românilor vor creşte continuu, de peste 3 ori, în primii 10 ani de aplicare a Legii.

Vor creşte şi profiturile micilor proprietari şi întreprinzători români.

Se vor reduce numai profiturile marilor proprietari, ale oligarhilor autohtoni şi ale corporaţiilor transnaţionale.

Se vor reduce numai dimensiunile hoţiei.

Crearea a peste 3 milioane de locuri de muncă

Întoarcerea acasă a românilor plecaţi din ţară

În prezent, în economia naţională este utilizat un capital în valoare de 350 miliarde de euro şi un număr de 4,5 milioane de salariaţi. La aceştia se adaugă 1,8 milioane de persoane care lucrează ca independenţi, ca mici întreprinzători.

În total, avem 6,3 milioane de persoane ocupate. Lăsăm de o parte pe cele 1,1 milioane de aşa-zişi lucrători familiali neremuneraţi, din agricultura de subzistenţă.

Aceasta înseamnă că, în medie, la fiecare persoană ocupată revine un capital în valoare de aproximativ 56.000 de euro. Altfel spus, că, pentru crearea unui loc de muncă este nevoie, în medie, de o investiţie de 56.000 de euro.

Zicem, în medie, deoarece, în particular, putem crea un loc de muncă şi cu o investiţie de 10.000 de euro, de exemplu, pentru un taximetrist, dar ne trebuie o investiţie de un milion de euro, sau mai mult, pentru a crea un loc de muncă la o centrală nucleară.

La această medie, de 56.000 de euro pe persoană ocupată, rezultă că cele 825 de miliarde de euro, pe care le vom acumula în viitorii 10 ani, evident, dacă vom pune în practică proiectul propus, ar putea crea peste 14 milioane de noi locuri de muncă.

Trebuie să avem în vedere, însă, că odată cu ridicarea nivelului de dezvoltare a economiei naţionale creşte şi gradul de înzestrare cu capital a forţei de muncă. Peste 10 ani, valoarea acestui raport nu va mai fi de 56.000 de euro, ci mult mai mare.

Aşa au stat şi stau lucrurile în toate ţările dezvoltate ale lumii.

Eu estimez că, în următorii 10 ani, vom ajunge la o medie de peste 100.000 de euro capital la o persoană ocupată, în condiţiile în care vom crea cel puţin 3 milioane de noi locuri de muncă, ajungând la un număr total de 9,5 milioane de salariaţi şi lucrători pe cont propriu, care vor utiliza un capital cu o valoare de peste 1.100 de miliarde de euro, faţă de 350 miliarde, cât avem acum.

Cu cele peste 3 milioane noi locuri de muncă îi vom aduce acasă pe românii placaţi din ţară în căutarea unui loc de muncă şi vom oferi locuri de muncă şi pentru mulţi dintre românii înregistraţi ca şomeri sau ca „lucrători familiali neremuneraţi”.

În plus, va creşte şi gradul de înzestrare cu capital a celor 2 milioane de mici întreprinzători români, înregistraţi, în prezent, ca „patroni” şi „lucrători pe cont propriu”.

Reindustrializarea ţării

În anul 1989, industria României dispunea de un capital cu o valoare de 226 miliarde euro, exprimat în preţurile anului 2014. În prezent, valoarea acestui capital a scăzut la numai 90 miliarde de euro.

În anul 1989, în industria României lucrau 3,8 milioane de salariaţi. Acum, mai lucrează sub 1,3 milioane de salariaţi, de aproape 3 ori mai puţini.

În anul 1989, industria României producea un PIB egal cu suma de 62 miliarde de euro, în preţurile anului 2014. Acum, mai realizează un PIB în valoare de 44 miliarde de euro, în aceleaşi preţuri.

În anul 1989, industria naţională asigura mai mult de 90% din necesarul de produse industriale ale ţării. În prezent, cea mai mare parte a necesarului de produse industriale provine din importuri.

În anul 1989, o bună parte din producţia industrială a României era exportată în zeci de ţări ale lumii, mai dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

România ajunsese să aibă o industrie competitivă pe plan internaţional, nivelul tehnologic al produselor industriei prelucrătoare a României devenise superior mediei mondiale, mult deasupra unor ţări precum Olanda, Norvegia, Danemarca, Grecia, Turcia, în imediata apropiere a produselor din SUA, Anglia, Japonia.

Industria României a fost distrusă în proporţie de peste 60%. Au fost demolate mii de întreprinderi şi vândute la fier vechi, pentru a se face rost de lichidităţi, care să fie transformate în  bunuri de consum de lux, sau să fie transferate în străinătate.

Este important să nu uităm că poporul român a demonstrat că este capabil să ridice o industrie performantă, competitivă pe plan internaţional.

Să nu uităm că, în prezent, exporturile României se cifrează la peste 50 miliarde de euro pe an, din care peste 40 miliarde de euro sunt produse industriale, ceea ce arată că mărfurile româneşti sunt cerute pe piaţa internaţională, sunt competitive.

Din păcate, din cauza distrugerilor de capital, în special, de întreprinderi industriale, aceste exporturi sunt bazate, în mare măsură, pe importuri, astfel că importurile sunt mai mari decât exporturile, ceea ce conduce la deficite comerciale, la împrumuturi externe, la devalorizarea continuă a monedei naţionale.

Singura soluţie pentru schimbarea raportului dintre importuri şi exporturi o reprezintă reconstrucţia industriei naţionale.

Propun, deci, reindustrializarea României, reconstrucţia celor mai multe dintre miile de întreprinderi distruse, pentru ale căror produse există cerere, pe piaţa internă, sau externă, ca şi construcţia de noi întreprinderi industriale.

Aşa cum rezultă din cifrele de mai sus, pentru a ajunge la capacitatea industrială a anului 1989, ne trebuie un capital de 136 (226-90) miliarde de euro şi un număr de 2,5 milioane de salariaţi, sau lucrători pe cont propriu, în acest sector.

Vom avea şi una şi alta.

Din cele 1.100 miliarde de euro, de care vom dispune, în următorii 10 ani, dacă vom pune în practică proiectul propus, vom putea aloca pentru industrie mult mai mult de 136 miliarde de euro, chiar dublu, adică 300 miliarde de euro.

În diasporă, dar şi acasă, vom găsi şi cele 2,5 milioane de lucrători industriali de care avem nevoie.

Fondul Naţional de Capital Distributiv va oferi cele 20.000 de euro atât micilor întreprinzători, care vor dori să înfiinţeze mici ateliere şi întreprinderi industriale, dar şi celor care vor dori să se asocieze în mari societăţi comerciale pe acţiuni, capabile să reconstruiască marile intreprinderi industriale ale ţării, distruse în ultimii 26 de ani, sau să construiască altele noi, pentru ale căror produse există cerere.

De exemplu, 10.000 de braşoveni pot crea o societate comercială, cu un capital de 200 milioane de euro, care să reconstruiască Uzinele TRACTORUL. Sau, Fondul Naţional de Capital Distributiv poate el să reconstruiască Uzinele TRACTORUL şi să scoată la vânzare, apoi, cele 200.000 de acţiuni, fiecare cu o valoare de 1.000 euro, care pot fi cumpărate numai de beneficiarii Fondului, în limita celor 20.000 de euro primite de la Fond.

Capitalizarea şi modernizarea agriculturii

În anul 1989, agricultura României dispunea de un capital cu o valoare de 52 miliarde euro, exprimat în preţurile anului 2014. În prezent, valoarea acestui capital a scăzut la 10  miliarde de euro.

În anul 1989, în agricultura României lucrau 600 mii de salariaţi. Acum, mai lucrează sub 100 mii de salariaţi.

În anul 1989, agricultura României producea un PIB egal cu suma de 16 miliarde de euro, în preţurile anului 2014. Acum, mai realizează un PIB în valoare de 8 miliarde de euro, în aceleaşi preţuri.

În anul 1989, agricultura naţională asigura integral necesarul de produse agroalimentare pentru populaţie şi contribuia şi cu câteva procente la exporturile ţării. Din nefericire, prea multe, în ultimii ani ai regimului.

În prezent, peste 80% din  necesarul de produse agroalimentare provine din importuri.

În anul 1989, România avea un sistem de irigaţii care deservea 3 milioane de hectare de teren arabil, o treime din totalul de 9 milioane de hectare. Acum mai sunt irigate câteva sute de mii de hectare.

În anul 1989, România avea un efectiv de 6,3 milioane de bovine, acum mai are 2,0 milioane, avea 11,7 milioane de porcine, mai are 5,2 milioane, avea 15,4 milioane de ovine, mai are 9,1 milioane.

În anul 1989, România producea 1,9 milioane tone de carne, acum mai produce 1,3 milioane de tone, producea 36 mii tone de lână, mai produce 2o mii tone, producea 64 mii tone de peşte, mai produce 15 mii tone.

România a ajuns să importe carne şi preparate din carne în valoare de peste 500 milioane de euro pe an, lapte şi produse lactate, în valoare de peste 300 milioane de euro pe an, fructe şi legume, în valoare de peste 600 milioane de euro, hrană pentru animale, în valoare de peste 400 milioane de euro.

România a ajuns să importe mărfuri alimentare în valoare de peste 4 miliarde de euro pe an. Mai mult decât cheltuie statul român pentru finanţarea întregului sistem de învăţămât şi aproape tot atât cât cheltuie pentru finanţarea sistemului de sănătate.

Aceasta se întâmplă într-o ţară ale cărei resurse naturale i-ar permite, chiar şi cu tehnologia actuală, să producă alimente suficiente pentru o populaţie de 4 ori mai mare decât are România în prezent.

La originea acestui dezastru al agiculturii româneşti se află aceiaşi politică criminală dusă de guvernanţii postdecembrişti ai României, prin jefuirea şi distrugerea capitalului acumulat de români până în anul 1989, precum şi jefuirea avuţiei create de români după 1989, pentru îmbogăţirea guvernanţilor şi a complicilor lor din afara ţării.

Agricultura României, ca şi celelalte ramuri ale economiei naţionale, poate fi repusă pe picioare numai printr-un program masiv de investiţii, care este posibil numai prin crearea Fondului Naţional de Capital Distributiv, cheia de boltă a proiectului care va scoate România din sărăcie şi umilinţă.

În următorii 10 ani, cu investiţii de 200 miliarde de euro, mai puţin de 20% din cele 1.100 miliarde pe care le vom avea la dispoziţie, vom putea asigura dotarea agriculturii cu maşini şi utilaje agricole de ultimă generaţie, vom putea iriga toate cele 9 milioane de hectare de teren arabil, vom regulariza toate râurile ţării, vom scăpa de inundaţii, vom tripla producţia agricolă, vom dezvolta o puternică industrie alimentară, vom deveni un exportator net de produse agroalimentare.

Cele 200 miliarde de euro vor fi orientate, cu prioritate, pentru capitalizarea gospodăriilor ţărăneşti familiale, atât în sectorul vegetal, cât şi în zootehnie, pentru crearea unui număr mare de întreprinderi de prelucrare a produselor agricole, amplasate, cu prioritate în mediul rural, toate cu capital privat, dar şi pentru capitalizarea marilor exploataţii agricole, care vor funcţiona cu capital aflat în proprietate publică.

Siguranţa şi independenţa alimentară a ţării trebuie să constituie o prioritate absolută a statului democratic al românilor.

Ca şi siguranţa şi independenţa energetică.

Capitalizarea agriculturii va determina şi capitalizarea şi urbanizarea satului românesc, ridicarea calităţii serviciilor publice oferite locuitorilor satelor la nivelul celei de care se vor bucura şi locuitorii oraşelor.

Un milion de chiaburi români

Legea Cojocaru va salva de la pieire şi ţăranul român şi satul românesc.

În aproape toate ţările Europei de Vest, economia oligarhică a distrus şi ţărănimea şi satul locuit de ţărani.

Terenurile agricole şi silvice au fost acaparate de marile corporaţii transnaţionale, care le exploatează sălbatic, cu personal salariat foarte redus, cu îngrăşăminte şi insecticide care otrăvesc solul.

Satele au fost aproape complet depopulate.

Cu Legea Cojocaru putem construi un viitor diferit pentru ţăranul român şi pentru satul românesc.

Din cele 21 milioane de hectare de terenuri agricole şi silvice, cât are ţara, putem face ca peste 70%, deci peste 15 milioane de hectare, să ajungă în proprietatea privată a circa 750.000 de familii de români, care să se transforme în tot atâtea familii de chiaburi.

Precizez că, în conformitate cu Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul chiabur înseamnă ţăran bogat, ţăran înstărit, care deţine în proprietate privată suficient pământ şi capital agricol, care să-i asigure o viaţă îmbelşugată, pentru el şi familia lui.

Prin Legea Cojocaru, putem transforma 750.000 de familii româneşti în tot atâtea familii de chiaburi, de ţărani bogaţi. Dacă îi avem în vedere şi pe fraţii noştri de peste Prut, atunci ajungem la cifra de un milion de familii de chiaburi români.

Fiecare din cele 750.000 de famili poate ajunge să deţină în proprietate privată, în medie, 20 hectare de teren agricol şi/sau silvic, animale şi păsări, echivalent a 40 vite mari, plus un puternic sector legumicol, care să asigure utilizarea cât mai completă a timpului de muncă al celor 4 membri adulţi ai familiei ţărăneşti.

Vorbim de medii. Nu toate fermele vor avea în proprietate 20 de hectare de teren agricol şi/sau silvic. Unele vor avea în proprietate numai 10 hectare, altele 30 de hectare, sau 40 de hectare, sau chiar mai mult.

Unele se vor specializa pe creşterea vitelor, altele pe creşterea oilor, a porcilor, a păsărilor, a albinelor etc. Unele pe legumicultură, altele pe viticultură, pe pomicultură, pe horticultură etc.

Practica arată că o astfel de fermă devine viabilă dacă include şi o importantă componentă zootehnică.

La nivelul preţurilor actuale, o astfel de fermă poate realiza un PIB de circa 35.000 de euro pe an, ceea ce înseamnă un venit mediu de circa 1.500 euro pe lună, pentru fiecare din cei 2 membri activi ai familiei, sau 700 de euro, dacă îi luăm în considerare şi pe cei doi „bunici” ai familiei, care dispun de pensie, dar pot participa şi la munca fermei..

Capitalul necesar pentru crearea unei astfel de ferme ţărăneşti familiale este de circa 80.000 de euro, adică suma pe care o va primi de Fondul Naţional de Capital Distributiv o familie de ţărani formată din doi vârstnici, doi adulţi şi doi copii minori.

Întregul capital necesar pentru crearea celor 750.000 de chiaburi români este de 60 miliarde de euro, ceea ce înseamnă numai 20% din totalul celor 275 miliarde de euro pe care îi vor primi locuitorii satelor de la Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Diferenţa, de 215 miliarde de euro, va putea fi folosită pentru crearea de întreprinderi specializate în mecanizarea lucrărilor agricole – tractoare, combine, semănători, pluguri, maşini de ierbicidat etc – sau în prelucrarea diferitelor produse agricole – mori, fabrici de ulei, fabrici de conserve, fabrici de prelucrarea laptelui, a cărnii, a lânii, filaturi, ţesătorii, tăbăcării, fabrici de încălţăminre, de confecţii etc.

Aceste întreprinderi conexe agriculturii vor putea fi organizate fie sub formă de societăţi comerciale care să aibă ca acţionari fermierii satului, sau alţi locuitori ai satelor, fie sub formă de cooperative ale fermierilor, întreprinderile respective intrând în proprietatea cooperativelor.

Alţi bani primiţi de locuitorii satelor de la Fondul Naţional de Capital Distributiv vor putea fi investiţi pentru crearea de întreprinderi de construcţii, de transporturi, sau pentru crearea de ateliere şi întreprinderi în orice ramuri industriale, nu numai cele specializate în prelucrarea produselor agricole. Pot fi ateliere şi întreprinderi organizate în clustere, care produc piese şi subansamble pentru toate ramurile industriei constructoare de maşini, de la autoturisme, la avioane etc.

Având în vedere că în România există circa 3.000 de comune, rezultă că, în fiecare comună, ar putea fi create, în medie, 250 de ferme ţărăneşti familiale, 250 de familii de chiaburi. Evident, în unele comune vor fi mai multe, în altele mai puţine, proporţional cu numărul locuitorilor acestor comune.

Cele 750.000 de ferme ţărăneşti familiale ar asigura locuri de muncă bine remunerate pentru 1,5 milioane de ţărani, ceea ce ar însemna mai mult de 10% din populaţia activă a ţării. La care s-ar adăuga şi folosirea potenţialului de muncă a încă 1,5 milioane de „bunici” ai familiilor ţărăneşti.

Cu diferenţa de 215 miliarde de euro primită de către locuitorii satelor de la Fondul Naţional de Capital Distributiv ar putea fi create cel puţin alte 2,5 milioane locuri de muncă, plătite cu salarii de peste 1.500 euro pe lună.

În total, cu cele 275 miliarde de euro primite de locuitorii satelor ar putea fi create peste 4 milioane de locuri de muncă, ceea ce înseamnă, peste 1.300 locuri de muncă în fiecare din cele 3.000 de comune ale ţării, plătite cu venituri mai mari de 1.500 de euro pe lună.

Cu aceste locuri de muncă şi cu aceste venituri satul românesc nu va pieri. El va cunoaşte cea mai mare înflorire din întreaga sa istorie.

Acest program de dezvoltare a agriculturii şi a satului românesc are în vedere prevederile incluse în Constituţia Cetăţenilor care stabilesc că, în România, numai persoanele fizice care au cetăţenie română pot deţine în proprietate privată terenuri agricole şi silvice, suprafaţa pe care o poate deţine o persoană fizică fiind limitată la 20 de hectare.

Refacerea flotei

Construcţia a 5.000 kilometri de autostrăzi

În anul 1989, ramura transporturilor României dispunea de un capital cu o valoare de 85 miliarde euro, exprimat în preţurile anului 2014. În prezent, valoarea acestui capital a scăzut la sub 25 de  miliarde de euro.

În anul 1989, în transporturile României lucrau 620 mii de salariaţi. Acum, mai lucrează sub 63 mii de salariaţi.

În anul 1989, România avea a cincea flotă comercială a lumii, din care nu a mai rămas aproape nimic. Tot aproape nimic a mai rămas şi din zestrea de locomotive şi vagoane a Căilor Ferate Române, atunci, una dintre cele mai puternice ale Europei de Est.

În ultimii 25 de ani, în România au fost construite 600 kilometri de autostrăzi, ceea ce înseamnă 24 kilometri pe an, deşi ţara are nevoie de cel puţin 8.000 de kilometri, pentru a ajunge la un sistem de autostrăzi de aceiaşi densitate şi calitate ca cel al Germaniei, de exemplu.

Pentru construcţia celor 8.000 kilometri de autostrăzi am fi avut nevoie de 80 miliarde de euro, actuali, bani pe care, aşa cum am arătat, România i-a avut, dar au luat drumul conturilor celor care au devenit proprietarii capitalului românesc, prin „privatizări” şi „retrocedări”.

Din cele 1.100 miliarde de euro ale programului de investiţii, pe care îl propun, vom putea aloca cel puţin 150 miliarde pentru ramura transpoturilor, pentru construcţia de autostrăzi, de căi ferate de mare viteză, pentru refacerea şi dezvoltarea flotei maritime, a celei aeriene, a infrastructurii portuare şi aeroportuare, pentru dotarea cu material rulant de ultimă generaţie a transportului feroviar şi a celui rutier.

Până în anul 2025, putem să construim cel puţin 5.000 de kilometri de autostrăzi, în valoare de circa 50 miliarde de euro. Din banii noştri, nu din împrumuturi, nu din banii altora.

Aceste autostrăzi vor rămâne, integral, în proprietatea publică, a poporului român, şi vor fi exploatate de statul român, în beneficiul tuturor românilor.

Până în anul 2025, ar trebui să terminăm de construit marile magistrale de autostrăzi care să lege nordul de sudul ţării şi estul de vest, astfel:

  1. Autostrada  care va lega Aradul şi Timişoara de Bucureşti, trecând prin Reşiţa, Drobeta-Turnu Severin, Craiova, cu legături spre Calafat, Turnu Măgurele şi Giurgiu.
  2. Autostrada care va lega Aradul şi Timişoara de Chişinău, trecând prin Sibiu, Braşov şi Bacău, cu legături spre Drobeta-Turnu Severin, Craiova, prin Târgu Jiu, spre Piteşti şi Ploieşti.
  3. Autostrada care va lega Oradea de Chişinău, trecând prin Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Piatra Neamţ, cu legături spre Sibiu, prin Alba Iulia, şi spre Braşov, prin Sighişoara şi Miercurea Ciuc.

4 Autostrada care va lega Satu Mare de Suceava, trecând prin Baia Mare şi Năsăud, cu legături spre Sighetu Marmaţiei, Cluj-Napoca, prin Zalău şi spre Târgu Mureş.

  1. Autostrada care va lega Suceava de Bucureşti, trecând prin Bacău, Focşani şi Buzău, cu legături spre Botoşani, Iaşi şi Chişinău, Vaslui, Galaţi, Brăila.
  2. Autostrada care va lega Mangalia de Galaţi, trecând prin Constanţa şi Tulcea.

Toate resursele naturale ale ţării

 vor fi exploatate de întreprinderi publice româneşti

Red: În versiunile anterioare ale proiectului de lege, propuneaţi ca toată suma colectată la fondul de investiţii propus de dumneavoastră să fie folosită pentru crearea de capital privat, pentru împroprietărirea cu capital a cetăţenilor ţării. În ultima versiune dată publicităţii, propuneţi ca o parte din suma colectată să fie folosită pentru crearea de capital public. De ce această schimbare?

CC: Iată, textul complet al  acestui articol:

“Articolul3.

(1) Sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv sunt folosite astfel:

  1. a) 80% pentru împroprietărirea cu capital productiv a cetăţenilor ţării;
  2. b) 20% pentru crearea de capital aflat în proprietate publică.

(2) Sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv se repartizează, în fiecare an, pe ramuri ale economiei naţionale şi pe judeţe şi municipiul Bucureşti, proporţional cu numărul locuitorilor acestora”.

Atât experienţa noastră, cât şi aceea a lumii, ne arată că economia bazată pe proprietatea privată asupra capitalului este net superioară celei bazate pe proprietatea comună, publică.

Proprietatea privată asupra capitalului stimulează creativitatea, inovaţia, spiritual de iniţiativă, de întreprindere, concurenţa loială. Cu condiţia să nu fie scăpată de sub controlul societăţii, al statului, să nu se ajungă la oligarhie. Lucru care poate fi realizat prin impozitarea progresivă a marilor averi, prin Legea Cojocaru.

De aici, rezultă necesitatea ca cea mai mare parte a capitalului utilizat în economia naţională să se afle în mica proprietate privată, care trebuie să devină predominantă, să determine regulile după care funcţionează întreaga economie.

Acesta este motivul pentru care proiectul prevede ca 80% din sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv să fie alocate pentru crearea de capital privat, pentru împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente, animale de producţie etc.

Aceiaşi experienţă ne arată, însă, că exploatarea resurselor naturale, ca şi a activităţilor economice cu caracter strategic, de care depinde asigurarea securităţii naţionale, trebuie încredinţată unor întreprinderi cu capital public, aflate sub controlul autorităţilor statului, sau al autorităţilor locale.

Exploatarea acestor activităţi de către întreprinderi cu capital privat duce, implacabil, la transformarea lor în monopoluri private, care îşi însuşesc profituri uriaşe, nejustificate.

În final, aceste activităţi sunt acaparate de marile corporaţii transnaţionale, care secătuiesc popoarele lumii de resursele lor naturale, îşi umflă conturile cu profiturile rezultate din valorificarea acestor resurse şi lasă în urma lor pământuri pârjolite şi otrăvite.

Este exact ceea ce s-a întâmplat cu resursele naturale ale României.

A fost distrus aproape tot capitalul pe care poporul român şi-l crease pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării. Ce nu a fost distrus a fost “privatizat”, adică trecut în proprietatea străinilor. Aşa se face că aproape toate resursele naturale ale României au ajuns să fie exploatate de corporaţiile transnaţionale, care storc profituri uriaşe, dau statului român redevenţe umilitoare şi ne distrug pădurile, ne otrăvesc pământurile, apele şi aerul.

Legea Cojocaru creează resursele financiare cu ajutorul cărora poporul român poate să pună piciorul în prag, să scoată resursele naturale ale ţării de sub controlul străinilor şi să le pună sub controlul său, al poporului.

Prin aplicarea prevederilor alineatului (1) al articolului 3 al Legii, în următorii 10 ani, capitalul public al României va creşte cu peste 100 miliarde de euro.

Cea mai mare parte a acestui capital va intra în patrimoniul regiilor autonome, care vor exploata  resursele naturale ale ţării – petrol, gaze, cărbune, uraniu, aur, alte metale preţioase, apă etc- dar şi al întreprinderilor care vor exploata activităţile de importanţă strategică pentru ţară, cum ar fi producţia, importul şi distribuţia medicamentelor, distribuţia energiei electrice şi a gazelor naturale, etc.

Vom opri depopularea ţării

Red: Alineatul (2) al acestui articol prevede că sumele colectate la Fondul Naţional de Capital Distributiv se repartizează, în fiecare an, pe ramuri ale economiei naţionale şi pe judeţe şi municipiul Bucureşti, proporţional cu numărul locuitorilor acestora.

O astfel de prevedere nu contravine principiilor economiei de piaţă? Nu ne duce înapoi la planificare, la economia comunistă, la economia centralizată?

CC: Deloc. Economie de piaţă nu înseamnă lipsă de plan, de planificare. Dimpotrivă.

Economie de piaţă nu înseamnă dezvoltare la întâmplare.

Este adevărat că fiecare întreprindere cu capital privat hotărăşte ce face cu capitalul său, dar nu la întâmplare, ci pe baza unui plan, care stabileşte obiectivele întreprinderii, pe termen scurt, mediu şi lung, ca şi resursele necesare atingerii acestor obiective.

La fel şi statele, în care funcţionează economia de piaţă.

Fiecare stat membru al Uniunii Europene, inclusiv România, îşi elaborează un Plan Naţional de Dezvoltare, care precizează obiectivele dezvoltării economice şi sociale, precum şi resursele necesare pentru atingerea acestor obiective.

Ceea ce deosebeşte economia de piaţă de economia comunistă nu este existenţa sau inexistenţa planului, a planificării, ci, aşa cum am arătat, natura proprietăţii asupra capitalului: comună, oligarhică, democratică.

În aplicarea prevederilor Legii Cojocaru, Guvernul României va avea obligaţia să planifice folosirea banilor colectați la Fondul Naţional de Capital Distributiv, să repartizeze aceste sume pe ramuri de activitate ale economiei naţionale – industrie, agricultură, construcţii, transporturi etc – dar şi pe judeţele ţării, astfel încât să se asigure dezvoltarea atât a tuturor activităţilor economice acceptate de piaţă, cât şi a tuturor localităţilor ţării.

Vom opri, astfel, procesul de depopulare a României şi vom face să înflorească toate satele şi oraşele ţării.

Cum s-a ajuns la cifra de 20.000 de euro

Red: Vă propun să trecem la articolul 4 al proiectului de lege, cel care se referă la împroprietărirea cetăţenilor ţării cu capital productiv.

Iată textul acestui articol:

“Articolul4

(1) În primii 10 ani de aplicare a legii, fiecare cetăţean major al României va primi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv suma de 20.000 de euro, pe care o va folosi pentru cumpărarea de capital productiv: terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc.

(2) Cetăţenii majori ai României vor primi cele 20.000 de euro, eşalonat, pe parcursul celor 10 ani.

(3) Cetăţenii vor putea accesa cele 20.000 euro ca persoane fizice autorizate sau ca asociaţi în persoane juridice cu scop lucrativ: asociaţii familiale, societăţi comerciale, cooperative, etc.

(4) Cetăţenii vor putea folosi  banii primiţi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv şi pentru cumpărarea de acţiuni la societăţi comerciale create prin investiţii făcute de Fondul Naţional de Capital Distributiv.

(5) Selecţia cererilor de finanţare se va face prin concursuri de proiecte, asemănătoare celor utilizate la accesarea fondurilor europene”

De ce v-aţi oprit la cifra de 20.000 de euro? De ce nu 5.000 de euro, sau 30.000 de euro?

CC: Pentru că atâta poate economia românească.

Iată de ce.

În prezent, economia României realizează un PIB egal cu suma de 150 miliarde de euro.

Prin proiect, se propune ca la Fondul Naţional de Capital Distributiv să se preia 20% din acest PIB.

În primul an de aplicare a Legii, la Fond vor fi preluate 30 miliarde de euro. În al doilea an, ca urmare a investirii celor 30 de miliarde de euro, PIB-ul va creşte, să zicem, la 160 miliarde de euro. În acest al doilea an, la Fond vor fi preluate 32 de miliarde de euro. În următorii ani, sumele preluate la Fond vor fi din ce în ce mai mari, astfel încât, în zece ani, la Fond vor fi preluate peste 550 miliarde de euro.

Din cele 550 de miliarde, 80%, adică 440 de miliarde, vor fi alocate pentru împroprietărirea cetăţenilor cu capital productiv.

Dacă împărţim aceste 440 de miliarde la 20 de milioane de cetăţeni ai României care au vârsta de 18 ani, sau vor împlini această vârstă în următorii 10 ani, obţinem cifra de 22.000 de euro.

Se înţelege că cele 440 de miliarde de euro vor fi colectate pe parcursul a zece ani. Ele nu sunt disponibile mâine şi nici în primul an de aplicare a legii.

În primul an de aplicare a legii, vor fi disponibile numai 24 de miliarde de euro pentru împroprietărire. În acest prim an de aplicare a Legii, vor putea primi cele 20.000 de euro numai 1,2 milioane de cetăţeni. În al doilea an vor fi împroprietăriţi 1,3 milioane şi tot aşa, până în anul al zecelea, astfel încât toţi cei 20 milioane vor fi avut şansa de a deveni proprietarii unui capital productiv, în valoare de 20.000 de euro.

Cele 20 milioane de români vor primi cele 20.000 de euro eşalonat,

într-o perioadă de 10 ani

Red: Am ajuns la cea mai discutată problemă a proiectului, aceea privind modul de selecţie a celor care vor intra în posesia celor 20.000 de euro.

Acum 6 ani, când aţi avut posibilitatea să prezentaţi poporului acest proiect de lege, întrebarea pusă de foarte mulţi români a fost următoarea: De unde ia Cojocaru cele 400 de miliarde de euro, cu care să-i împroprietărească pe români?

Ca urmare a datelor statistice prezentate de dumneavoastră, românii s-au convins că bani există dar sunt furaţi de către cei care au devenit stăpâni pe capitalul românesc, prin megahoţia numită privatizare. Prin impozitarea marilor capitaluri, se pot strânge cele 400 de miliarde de euro necesari pentru punerea în aplicare a legii.

Acum, întrebarea pe care o pun mulţi români este: Cum vor fi selectaţi cetăţenii care vor beneficia de cele 20.000 de euro, în primul an, în al doilea an, samd?

Şi, legat de această întrebare: Selecţia cererilor de finanţare nu va genera noi şi noi acte de corupţie?

CC: Răspunsul meu este simplu.

Vom aplica metodologia de selecţie elaborată şi utilizată, cu succes, în ultimii 20 de ani, de către Uniunea Europeană.

Cu bani din fonduri europene au fost împroprietăriţi milioane de cetăţeni europeni, cu mii de miliarde de euro.

Nu toţi deodată, ci eşalonat, pe parcursul a peste 20 de ani.

Selecţia beneficiarilor acestor fonduri s-a făcut şi se face cu ajutorul unor grile de evaluare şi selecţie a proiectelor pe care vor să le realizeze beneficiarii cu aceste fonduri, grile pe care le vom folosi şi noi la evaluarea şi selecţia proiectelor care vor fi finanţate de la Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Ca şi în cazul fondurilor europene, cetăţenii români, vor putea întra în posesia celor 20.000 de euro ca persona fizice autorizate, sau asociaţi în asociaţii familiale, societăţi comerciale, cooperative etc.

De exemplu, un cetăţean poate să depună o cerere de finanţare, la agenţia judeţeană a Fondului Naţional de Capital Distributiv, pentru achiziţionarea unui autoturism Dacia LOGAN, pentru al folosi ca taximetru, în valoare de 10.000 de euro.

Un alt exemplu. Membri unei asociaţii familiale, 4 la număr, să zicem, pot depune o cerere de finanţare, pentru 80.000 de euro, pentru crearea unei ferme ţărăneşti familiale, pentru cumpărarea a 20 hectare de teren agricol, a 40 de vite mari şi a unei sere legumicole.

Un alt exemplu. 1.000 de cetăţeni, constituiţi într-o societate comercială pe acţiuni, depun o cerere de finanţare pentru construcţia unei fabrici de prelucrare a cărnii, sau a laptelui etc, în valoare de 2o milioane de euro.

Toate cererile de finanţare vor fi însoţite de un studiu de fezabilitate, pus la dispoziţie, gratuit, de către Agenţia Naţională de Consultanţă pentru Investiţii.

Aceste studii de fezabilitate vor fi supuse evaluării, urmând să fie selectate cele care vor obţine mai multe puncte.

Referitor la pericolul corupţiei, am un răspuns cu două componente. Una teoretică, doctrinară, cealaltă practică, din experienţă.

Amploarea corupţiei este direct proporţională cu gradul de oligarhizare a economiei şi societăţii. Scopul fundamental al Legii Cojocaru este tocmai democratizarea economiei, care va determina, automat, democratizarea statului, a societăţii. Asta înseamnă distrugerea oligarhiei, principala cauză a corupţiei.

Experienţa de peste două decenii de accesare a fondurilor europene arată că cetăţenii pot fi împroprietăriţi cu capital şi fără corupţie. Au apărut, desigur, şi cazuri de încălcare a legii, de abuzuri în aprobarea cererilor de finanţare, dar aceste acte au fost izolate, au fost descoperite şi sancţionate.

Experienţa fondurilor europene ne arată că nu trebuie să oprim punerea în aplicare a unor proiecte vizionare de teama că vor aparea greutăţi în procesul realizării lor.

Red: Alineatul (4) al acestui articol al proiectului prevede că cetăţenii vor putea folosi  banii primiţi de la Fondul Naţional de Capital Distributiv şi pentru cumpărarea de acţiuni la societăţi comerciale create prin investiţii făcute de Fondul Naţional de Capital Distributiv.

Asta înseamnă că beneficiarii Fondului vor putea folosi cele 20.000 de euro nu numai pentru cumpărarea de capital productiv, adică terenuri, construcţii, maşini, utilaje etc, ci şi pentru cumpărarea de capital financiar, adică acţiuni la societăţile create de Fond.

Nu intră această prevedere în contradicţie cu prevederea de la alineatul (1) al acelaşi articol 4?

CC: Numai în aparenţă.

În fond, şi în situaţiile prevăzute la alineatul (4) se creează capital productiv nou, care nu exista înainte. Numai că, în loc să fie creat, direct, de beneficiarii Legii, capitalul este creat de Fond, care, ulterior, îl transferă în proprietatea privată a cetăţenilor care optează să devină proprietari de capital, pe această cale.

În fond, situaţia este aceiaşi cu aceea în care cetăţenii se asociază într-o societate comercială aducând ca aport cele 20.000 de euro.

Consecinţele sociale, politice şi morale

Red: Deci, în primii 10 ani de aplicare a Legii Cojocaru, toţi cei 20 milioane de români care au vârsta de 18 ani la data intrării în vigoare a Legii, plus cei care vor împlini vârsta de 18 ani în această perioadă de 10 ani, vor fi fost împroprietăriţi cu un capital productiv în valoare de 20.000 de euro.

Presupunând că Legea Cojocaru va fi adoptată şi va intra în vigoare în anul 2017, rezultă că, la sfârşitul anului 2026, în România, vom avea 20 milioane de mici proprietari de capital, fiecare român major având în proprietate un capital în valoare de 20.000 de euro.

CC: Nu neapărat. Nu toţi cei 20 milioane de împroprietăriţi vor mai fi proprietarii unui capital în valoare de 20.000 de euro. O parte dintre cei împroprietăriţi se vor dovedi necompetitivi şi vor pierde capitalul cu care au fost împroprietăriţi, sau o parte a acestuia. O altă parte se vor dovedi competitivi, vor obţine profituri, vor economisi o parte din aceste profituri, pe care o vor investi, o vor transforma în capital, care se va adăuga celui cu care au fost împroprietăriţi.

Rezultatul va fi acela că cei mai mulţi, 65-70% din cei împroprietăriţi, vor rămâne proprietari de capital şi vor forma ceea ce numim clasa mijlocie a societăţii româneşti, români care vor obţine venituri atât din muncă, salarii, cât şi din capital, profituri.

Se va schimba total structura societăţii româneşti. În prezent, societatea românească se compune din 5% oligarhi (oameni îmbogăţiţi pe căi necinstite), 10% clasa mijlocie şi 85% săraci. În anul 2026, vom avea 15% oameni bogaţi, dar care nu vor mai fi oligarhi, 70% clasa mijlocie şi  15% oameni săraci.

În anul 2026, valoarea capitalului utilizat în economia României  va fi de peste 1.100 miliarde de euro, adică de peste 50.000 euro pe cap de locuitor, faţă de 17.500, cât este în prezent.

Din cele 1.100 miliarde de euro, circa 20% se vor afla în proprietatea publică a poporului român, 15% în marea proprietate privată, iar restul, majoritatea capitalului, 65%, urmând să se afle în mica proprietate a majorităţii cetăţenilor României.

Aceasta înseamnă că, în anul 2026, economia românească va fi, deja, o economie democratică, una în care majoritatea capitalului se va afla în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor.

Dar, deţinând majoritatea capitalului, adică puterea economică, cei 65% vor deţine şi puterea politică, puterea de a exercita suveranitatea naţională, de a avea ultimul cuvânt în adoptarea legilor, a normelor de convieţuire socială, ca şi puterea de a alege şi a demite pe toţi cei care ocupă funcţii publice.

Mai mult, deţinând puterea economică şi pe cea politică, cei 65% vor căpăta şi puterea de a-şi impune şi propriile valori morale, cele ale civilizaţiei româneşti.

Saltul de la 20.000 de euro la 50.000 de euro

Red: Înseamnă aceasta că, în anul 2026, economia democratică fiind construită, Legea Cojocaru îşi va înceta aplicabilitatea?

CC: Nu. Economia democratică trebuie nu numai construită, ci şi apărată şi dezvoltată.

Am arătat că economia bazată pe proprietatea privată asupra capitalului, scăpată de sub controlul societăţii, al statului, generează, implacabil, oligarhizarea capitalului, concentrarea acestuia în mâini din ce în ce mai puţine şi deposedarea de capital a celor mulţi, creşterea inegalităţilor sociale, războaie pentru cucerirea de capitaluri, de pieţe de desfacere, de resurse naturale, corupţie, distrugerea valorilor morale ale popoarelor etc.

Acest fenomen, de oligarhizare a capitalului, se desfăşoară, cu repeziciune, la scară planetară, şi el reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa păcii, a libertăţii şi bunăstării popoarelor.

Statul naţional trebuie să intervină permanent, să descurajeze acumularea excesivă de capital, de avuţie, prin impozitarea progresivă a capitalurilor, a averilor, şi să susţină dezvoltarea micii proprietăţi private asupra capitalului, prin utilizarea banilor încasaţi din impozitul progresiv pe marile averi pentru împroprietărirea continuă cu capital a noilor generaţii de cetăţeni.

Iată, în acest sens, prevederile articolului 5 al Legii Cojocaru.

“Articolul 5

(1) Începând cu anul 11 de aplicare a legii, vor fi împroprietăriţi cu capital de la Fondul Naţional de Capital Distributiv numai tinerii cetăţeni români, la împlinirea vârstei de 18 ani.

(2) Suma cu care va fi împroprietărit fiecare tânăr cetăţean român va fi stabilită, anual, prin hotărâre de Guvern, dar nu va fi mai mică de 50.000 de euro”.

Am arătat că, prin aplicarea Legii, prin acumularea a 30% din PIB, după un deceniu, am ajunge la un capital de 50.000 pe cap de locuitor.

Ne mai trebuie încă un deceniu ca să ajungem la un capital de 140-150.000 de euro pe cap de locuitor, deci atâta cât au, acum, ţările avansate ale Europei.

Ne mai trebuie încă un deceniu, al treilea, de intensă acumulare de capital şi de creştere economică accelerată, ca să ajungem acolo unde vor fi, peste 3 decenii, actualele ţări avansate ale Europei.

Vom continua să aplicăm Legea Cojocaru, pentru multe decenii, dar va trebui să o modificăm şi să o adaptăm la nivelurile de dezvoltare la care va ajunge economia românească.

Personal, consider că românii trebuie să aibă o singură dată şansa de a fi împroprietăriţi cu capital. Adică nu trebuie să-i mai împroprietărim pe cei care au fost împroprietăriţi.

De aceea, propun ca, începând cu anul al 11-lea de aplicare a Legii, să capete dreptul de a fi  împroprietăriţi cu capital, în fiecare an, numai tinerii români care împlinesc 18 ani, în anul respectiv.

Se ridică întrebarea care să fie valoarea capitalului cu care să fie împroprietărite viitoarele generaţii de români. Să fie păstrată valoarea de 20.000 de euro, sau să fie modificată?

Evident, această valoare va fi stabilită printr-o lege care să modifice şi să completeze Legea Cojocaru. O lege adoptată de Parlament, sau de popor, prin referendum.

De observat, însă, că, în anul al 11-lea de aplicare a Legii, dacă menţinem în vigoare prevederile articolului 3, am avea o sumă foarte mare disponibilă pentru împroprietărirea cetăţenilor.

În anul 2027, PIB-ul României va fi de peste 460 miliarde de euro. 20% din 460 fac 92 miliarde de euro, iar 80% din 92 miliarde fac 73,6 miliarde de euro, disponibile pentru împroprietărire.

În anul 2027, numărul celor care vor împlini vârsta de 18 ani va fi de circa 200.000.

Dacă împărţim cele 74 de miliarde de euro la 200.000, obţinem cifra de 370.000 de euro, cu care ar urma să fie împroprietărit fiecare din cei 200.000 de tineri români. Ceea ce, evident, este posibil dar nu este şi de dorit, deoarece mai avem şi alte obiective de realizat.

Eu propun ca suma cu care ar trebui să fie împroprietăriţi tinerii români în al doilea deceniu de aplicare a Legii Cojocaru să fie de cel mult 50.000 de euro.

O familie de tineri români va putea, astfel, să-şi înceapă cariera profesională cu un capital de 100.000 de euro. Cu o astfel de stare materială, vor fi foarte puţini tineri români care să-şi părăsească ţara, din motive economice.

Revenim la cei 200.000 de tineri români, care urmează a fi împroprietăriţi cu cele 50.000 de euro, rezultă că, în deceniul al doilea de aplicare a Legii, ne vor trebui 100 de miliarde de euro, pentru a împroprietări pe cele 2 milioane de tineri români care vor împlini vârsta de 18 ani în acel deceniu.

În acel dceniu, însă, la Fondul Naţional de Capital Distributiv, va fi colectată suma de peste 1.400 miliarde de euro. Dacă, din această sumă, scădem cele 100 de miliarde necesare pentru împroprietărirea cu capital privat a tinerilor români, mai rămânem cu suma de 1.300 miliarde de euro.

Fonduri capitalizate de pensii şi de sănătate,

stâlpi ai siguranţei şi coeziunii naţionale

Propunerea mea este ca cele 1.300 miliarde de euro să fie folosite pentru crearea Fondului Naţional Capitalizat de Pensii Publice şi a Fondului Naţional Capitalizat pentru Asigurări de Sănătate.

Este o propunere care schimbă fundamental principiile care stau la baza sistemelor de asigurări de bătrâneţe şi de sănătate.

Actualul sistem de pensii publice din România este construit pe principiul obligării fiecărui salariat să plătească statului o parte din salariul său, sub forma contribuţiilor de asigurări sociale, contribuţii care sunt, apoi, folosite de stat pentru a plăti pensii celor care au fost salariaţi şi nu mai sunt, devenind pensionari, ale căror contribuţii au fost folosite pentru plata pensiilor generaţiilor anterioare de pensionari.

Este un sistem nedemocratic, inechitabil şi foarte vulnerabil la consecinţele pe care le pot avea asupra pensiilor variaţiile numărului de pensionari şi de salariaţi.

Eu propun să creem un Fond Naţional Capitalizat de Pensii Publice, prin transformarea în capital a contribuţiilor la fondul public de pensii, astfel încât pensiile să nu mai fie plătite din contribuţiile actualilor salariaţi, ci din profiturile realizate de capitalul creat din contribuţiile făcute la fond.

Noi am fi putut crea acest Fond Naţional Capitalizat de Pensii Publice încă din anul 1990. În anul 1989, România a avut un număr de 3,3 milioane de pensionari. În acel an, pensia medie a fost de 1.036 lei, care, în preţurile actuale, înseamnă 140 de euro pe lună. Asta înseamnă un fond anual de pensii de 5,6 miliarde de euro actuali.

La un randament al capitalului de numai 5% pe an, ca să putem plăti pensiile în valoare de  5,6 miliarde de euro, ne-ar fi trebuit, în anul 1990, un capital de 112 miliarde de euro. Lucru care ar fi fost posibil dacă, din capitalul acumulat în aşa-zisa proprietate socialistă, în valoare de peste 500 miliarde de euro, am fi trecut 112 miliarde în administrarea Fondului Naţional Capitalizat de Pensii Publice.

În felul acesta, contribuţiile de asigurări sociale făcute de toţi salariaţii României în ultimii 26 de ani nu ar mai fi fost folosite pentru plata pensiilor, ci ar fi fost adăugate la cele 112 miliarde de euro, crescând, continuu, valoarea capitalului fondului, care ar fi fost capabil să plătească actualilor pensionari ai României pensii de cel puţin 4 ori mai mari.

Guvernanţii României au vrut altfel. Ei au deposedat cetăţenii României de toate cele 500 miliarde de euro, au distrus o bună parte din acest capital, prin demolări şi vânzări la fier vechi, şi au trecut în proprietatea lor şi a străinilor restul, aducându-i pe actualii pensionari ai României în sărăcie şi umilinţă.

Fondul Naţional Capitalizat de Pensii Publice poate fi creat, în timp, cu răbdare şi perseverenţă.

Ca să putem plăti o pensie medie de 1.000 de euro pe lună, la un număr de 3,3 milioane de pensionari, număr normal pentru populaţia ţării, la un randament de 5%, ne-ar trebui ca valoarea Fondului Naţional Capitalizat de Pensii Publice să ajungă la 800 miliarde de euro.

Lucru care ar deveni posibil în al doilea deceniu de aplicare a Legii Cojocaru, când vom dispune de cel puţin 1.300 de miliarde de euro pentru capitalizarea fondurilor de pensii şi de sănătate.

În ultimii ani, sumele colectate la Fundul Unic de Asigurări de Sănătate, cum se numeşte acum, au fost în jur de 5 miliarde de euro pe an. Aceste sume provin din contribuţiile de asigurări de sănătate ale salariaţilor, dar şi din subvenţii de la bugetul public. Toţi banii colectaţi la Fond sunt cheltuiţi, în fiecare an. Nu se capitalizează nimic. Consecinţa este că serviciile medicale sunt din ce în ce mai proaste.

Ca să dispunem de cele 5 miliarde de euro, la un randament de 5% pe an, ne-ar trebui un capital de 100 miliarde de euro.

În deceniul al doilea de aplicare a Legii Cojocaru, am putea dispune de 500 miliarde de euro, pe care le-am putea folosi pentru crearea Fondului Naţional Capitalizat pentru Asigurări de Sănătate. Fondul ar genera venituri anuale de 25 miliarde de euro, de 5 ori mai mult decât avem în prezent, cu perspectiva de a avea şi servicii medicale de 5 ori mai bune.

Odată ajunse la anumite valori, capabile să asigure pensii decente şi servicii medicale decente, capitalurile celor două fonduri vor necesita numai creşteri mici de la un an la altul, ceea ce va duce la reducerea puternică a contribuţiilor la cele două fonduri.

Cele două fonduri vor aduce poporului român nu numai beneficii economice, dar şi creşterea siguranţei şi coeziunii naţionale.

Fiecare familie de români va fi stăpână pe propriul capital, de valoare mai mică, sau mai mare, dar poporul român, în ansamblul său, va fi proprietarul unui valoros capital public, care îi va da siguranţă şi stabilitate şi îl va ţine unit în faţa agresiunilor dinnăuntru şi dinafară.

Generaţiile prezente de români vor trăi sentimentul nobil al contribuţiei lor la binele generaţiilor viitoare, cărora le lasă moştenire capitalurile celor două fonduri.

Generaţiile viitoare vor trăi sentimentul nobil al recunoştinţei faţă de generaţiile trecute, care le-au lăsat moştenire capitalurile celor două fonduri.

Red: Mulţi români se întreabă dacă Legea Cojocaru nu va avea acelaşi rezultat ca privatizarea în masă, făcută de Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, cunoscută şi sub denumirea de „cuponiadă”. Românii au primit nişte „cupoane”, pe care trebuiau să le schimbe pe acţiuni, să devină acţionari, proprietari de capital. Rezultatul a fost că mulţi românii şi-au vândut acţiunile, care au fost cumpărate de câţiva „băieţi deştepţi”, mai pe nimic, transformaţi, ulterior, în oligarhi.

CC: Pentru a contracara vânzarea imediată a activelor reale şi financiare achiziţionate de beneficiarii Legii Cojocaru, am introdus în proiect articolul 6 cu următorul text.

Articolul 6

Activele achiziţionate cu bani primiţi de la  Fondul Naţional de Capital Distributiv nu pot fi înstrăinate decât după scurgerea unei perioade de  5 ani de la data achiziţiei lor.

Putem să interzicem complet vânzarea acestor active, însă eu consider că este bine să limităm perioada acestei interdicţii la cinci ani.

Cinci ani este o perioadă suficient de lungă pentru formarea deprinderilor şi atitudinilor specifice calităţii de proprietar de capital.

Apoi, cu excepţia terenurilor şi construcţiilor, cele mai multe active reale – maşini, utilaje, echipamente etc – au durata de viaţă normală de până la 5 ani.

Menţionez că această interdicţie este prevăzută şi în reglementările Uniunii Europene referitoare la accesarea fondurilor europene.

În ce priveşte cuponiada, vă reamintesc că aceasta a fost o inginerie mişelească pusă la cale de tandemul Văcăroiu-Coşea cu scopul de a a-i înşela pe români şi de a compromite ideea de împroprietărire cu capital a cetăţenilor României, de a compromite Varianta Cojocaru.

Cei doi au luat din Varianta Cojocaru numai instrumentul creat de mine pentru transferarea capitalului din proprietatea comună în proprietatea privată, cuponul, dar nu şi celelalte idei ale Variantei, în primul rând ideea că urma să facă obiectul împroprietăririi TOT capitalul care trebuia trecut în proprietate privată. Să nu se lase nimic care să poată fi furat de guvernanţi.

Guvernanţii au făcut exact pe dos. La televizor, au spus poporului că vor trece în proprietatea privată a cetăţenilor 30% din “întreaga avuţie naţională”, iar restul va rămâne în proprietate publică, a tuturor. Nu au spus că vor vinde străinilor acest “rest”.

Au adoptat, însă, Legea 15/1990 (Legea Brucan), prin care fostele unităţi economice de stat au fost reorganizate ca “societăţi comerciale” şi “regii autonome”. Au împuternicit Guvernul condus de Petre Roman să hotărască el care unităţi devin regii autonome şi care devin societăţi comerciale.

Guvernul a “reorganizat” în aşa fel fostele unităţi economice de stat încât 48% din capitalul lor a ajuns la societăţile comerciale şi 52% la regii autonome.

În Legea 15/1990, au scris că se transferă gratuit în proprietatea privată a cetăţenilor ţării 30% din capitalul societăţilor comerciale, nu şi din cel al regiilor autonome. Aşa se face că procentul capitalului ce urma să intre gratuit în proprietatea privată a cetăţenilor ţării a scăzut de la 30%, la 14% (30%x48%).

Au organizat, apoi, distribuirea cupoanelor de asemenea manieră încât mulţi români nu au intrat în posesia cupoanelor.

Au organizat, apoi, schimbarea cupoanelor pe acţiuni în aşa fel încât mulţi români nu au reuşit să facă acest schimb, iar mulţi au schimbat cupoanele pe acţiuni ale unor societăţi comerciale aflate în faliment.

Deoarece Legea 15/1990 nu a dispus interzicerea vânzării acţiunilor obţinute în schimbul cupoanelor, mulţi români le-au vândut, la preţuri de nimic.

Rezultatul acestei inginerii financiare guvernamentale a fost acela că, în final, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării, a intrat 3% din capitalul fostelor unităţi economice de stat, restul, de 97%, a fost furat, a intrat în proprietatea PRIVATĂ a statului român şi, de acolo, în proprietatea privată a guvernanţilor şi a corporaţiilor transnaţionale.

Cele 3 procente de capital intrate în proprietatea privată a peste 9 milioane de cetăţeni ai României au fost administrate, la început, de cele 5 Fonduri ale Propriatăţii Private (FPP-uri), transformate, ulterior, în Societăţi de Investiţii Financiare (SIF-uri). În fapt, cei 9 milioane de cetăţeni sunt acţionari la SIF-uri, iar cele 5 SIF-uri sunt acţionare la societăţi comerciale create prin Legea 15/1990.

Valoarea capitalurilor celor 5 SIF-uri a crescut continuu, de la înfiinţarea lor, şi nu cunosc vreo societate comercială la care să fie acţionară una din SIF-uri care să fi intrat în faliment, în timp ce cea mai mare parte a întreprinderilor rămase la stat au fost demolate şi vândute ca fier vechi.

În anul 1992, Cehia a adoptat o lege cu prevederi aproape identice cu cele din Varianta Cojocaru, prin care aproape tot capitalul acumulat de cehi în aşa-zisa propriatate socialistă a fost trecut în proprietatea privată a cetăţenilor ţării şi în administrarea a peste 500 fonduri de investiţii, sif-uri.

Rezultatul este acela că, în Cehia, valoarea capitalului a crescut, nu s-a diminuat, ca în România. A crescut şi PIB-ul, şi salariile, şi pensiile, şi veniturile bugetului public.

Astăzi, Cehia este statul membru al Uniunii Europene cu cea mai mică rată a sărăciei, în timp ce România se află la polul opus, fiind ţara cu cea mai înaltă rată a sărăciei din toată Uniunea Europeană.

Iată, deci, că, atât experienţa noastră, cât şi cea internaţională, ne arată că astfel de proiecte de împroprietărire cu capital a cetăţenilor pot să fie puse în practică cu succes, sau pot fi folosite ca instrumente de înşelare a celor mulţi, în favoarea unor hoţi.

Totul depinde de calitatea oamenilor împuterniciţi să gestioneze aceste instrumente financiare.

Iată de ce este atât de important votul celor mulţi, prin care sunt aleşi guvernanţii, cei împuterniciţi să gestioneze sistemul financiar al ţării.

Ca şi fuziunea nucleară, de exemplu, instrumentele financiare sunt invenţii minunate ale omului, care pot fi folosite în beneficiul celor mulţi, sau, invers, în paguba acestora.

Dacă va ajunge pe mâna unor hoţi, Legea Cojocaru va avea efecte exact contrare celor pentru care eu am conceput-o.

Soluţia completă şi definitivă a problemei locuinţei pentru noile generaţii de români

Red: Al şaptelea articol al proiectului de lege are următorul text:

Articolul 7.

Tinerii, în vârstă de până la 35 de ani, care nu au şi nu au avut o locuinţă în proprietate, pot opta ca jumătate din sumele cuvenite lor, conform art. 4 şi art. 5, să fie folosite pentru plata parţială sau integrală a preţului primei lor locuinţe.

Sigur că acest articol va fi foarte bine primit de mulţi tineri români. Şi nu cred că vor fi mulţi vârstnici împotrivă.

Totuşi, nu intră prevederile acestui articol în contradicţie cu cele ale articolului 4, care prevede că cele 20.000 de euro vor  fi utilizate pentru achiziţia de capital productiv, adică terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc şi nu şi pentru achiziţionarea de bunuri de consum? Locuinţa este bun productiv, sau bun de consum?

CC: Observaţia este corectă, însă tot mai mulţi economişti, printre care şi Thomas Piketty, autorul celebrei cărţi, cu titlul “CAPITALUL în secolul XXI”, includ în capital şi locuinţele oamenilor, cu toate bunurile de folosinţă îndelungată din componenţa acestora.

Ideea este că, pentru a-şi îndeplini rolul care îi revine în procesul de producţie, forţa de muncă are nevoie, nu numai de tractor, de strung etc, ci şi de locuinţă.

Sigur, se poate discuta pe marginea acestui subiect.

Acesta este şi motivul pentru care am alocat un articol separat pentru locuinţele tinerilor români, pe care eu îl consider foarte important, cel puţin pentru primul deceniu de aplicare a Legii Cojocaru.

Cu acest articol, vom rezolva complet şi definitiv problema locuinţei pentru noile generaţii de români.

Ce a propus Varianta Cojocaru, în anul 1990

Red: Cred că este bine să amintim, pe scurt,  ce a propus Varianta Cojocaru, în anul 1990?

CC: Am propus împroprietărirea românilor cu capitalul acumulat de ei până în anul 1989, în vederea construirii unei economii democratice, care să asigure românilor bunăstare şi demnitate.

Titlul proiectului de lege publicat în ziarul Adevărul din data de 14 august 1990, cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru, a fost chiar acesta: Proiect de lege privind împroprietărirea populaţiei României.

Proiectul a fost depus şi înregistrat la Senatul României cu nr. CJ/654/10.XII.1990 de un grup de 7 senatori FSN.

În esenţă, proiectul prevedea ca avuţia naţională  acumulată de poporul român până la data de 31 decembrie 1989 să fie trecută, gratuit, în proprietatea privată a cetăţenilor ţării.

Proiectul propunea ca să rămână în proprietate publică bunurile necesare îndeplinirii funcţiilor statului, precum şi bunurile aflate în patrimoniul regiilor autinome, adică cele necesare pentru exploatarea resurselor naturale şi a activităţilor economice cu caracter strategic.

Red: Cum s-ar fi făcut această împroprietărire, această trecere a avuţiei, a capitalului, din proprietatea publică în proprietate privată?

CC: Mecanismul prevăzut în proiectul propus era cât se poate de simplu. Trebuia însumată  valoarea capitalurilor înscrise în bilanţurile contabile de la data de 31 decembrie 1989 ale tuturor întreprinderilor care urmau să treacă în proprietatea privată.

Cetăţenii urmau, apoi, să primească un număr de titluri de proprietate, cupoane, în funcţie de numărul de ani lucraţi, pe care să le schimbe pe acţiunile emise de întreprinderile în cauză. Să devină acţionari, adică proprietari ai acestor întreprinderi.

Sigur că, în urma acestei împroprietăriri cu capital, unii români ar fi realizat venituri mai mari, ar fi economisit o parte din venituri şi şi-ar fi sporit capitalurile, alţii ar fi realizat venituri mai mici, sau chiar pierderi, şi-ar fi redus capitalurile, sau le-ar fi pierdut integral.

Am fi creat, însă, o economie democratică, una în care majoritatea capitalului ar fi rămas, mereu, în mica proprietate privată a celor mulţi. Acesta a fost, de fapt, scopul proiectului. Nu să-i facă pe oameni egali, ci să dea fiecăruia şansa de a fi proprietar de capital.

Cine s-a opus Variantei Cojocaru

Red: Cine şi de ce s-a opus acestei împroprietăriri, acestei variante de privatizare, acestei variante de tranziţie de la comunism la capitalism?

CC: S-au opus cei care fuseseră instalaţi la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989.

S-au opus pentru că nu ar mai fi avut ce fura.

Istoria a dovedit că scopul real şi ultim al loviturii de stat din decembrie 1989 a fost jefuirea  poporului român de avuţia acumulată de acesta în timpul regimului comunist.

Lucru pe care eu l-am spus şi repetat, mereu, în toată această perioadă.

Au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat, în schimb, Varianta Brucan, prin care au trecut capitalul din proprietatea publică, a poporului român, în proprietatea privată a statului şi, de acolo, în proprietatea privată a lor, a guvernanţilor, şi a străinilor, a corporaţiilor transnaţionale, prin mega escrocheriile numite „privatizări” şi „retrocedări”.

A fost cea mai mare hoţie din istoria acestui popor.

Nu s-au mulţumit, însă, să fure. Au distrus cea mai mare parte a avuţiei acumulate de popor. Din lăcomie. Au demolat mii de fabrici şi uzine, ca să le poată vinde ca fier vechi, să facă rost de bani lichizi, cu care şi-au cumpărat vile, jeep-uri şi iahturi, sau pe care i-au transferat în paradisurile fiscale.

A fost nu numai cea mai mare hoţie, dar şi cea mai mare crimă economică săvârşită vreodată împotriva poporului român.

Consecinţele adoptării Variantei Brucan nu se opresc la furt şi distrugere de capital, de avuţie.

Demolarea a mii de fabrici şi uzine a însemnat şi distrugerea a milioane de locuri de muncă şi obligarea a milioane de români să-şi părăsească ţara, în căutarea unui loc de muncă.

De aici, destrămarea a milioane de familii, obligarea a milioane de copii să trăiască fără unul sau fără ambii părinţi, să cadă pradă traficului de droguri, sau de carne vie.

Mai departe, ca să poată fura, prădătorii au elaborat şi adoptat o Constituţie care să le permită să construiască un stat coruptibil, care să le înlesnească şi să le apere hoţiile.

Au mers mai departe şi au acaparat şi mijloacele de comunicare în masă, televiziunile, pe care le-au pus să dezinformeze, să ascundă hoţiile, să manipuleze electoratul în vederea menţinerii la conducerea statului a politicienilor vânduţi hoţilor.

Întregul dezastru economic, social, politic, moral şi naţional în care a fost împinsă România în ultimul sfert de veac îşi are originea în respingerea Variantei Cojocaru şi adoptarea Variantei Brucan.

Ce s-ar fi întâmplat dacă, în 1990, ar fi fost adoptată Varianta Cojocaru

Red: Ce s-ar fi întâmplat dacă, în 1990, în loc de Varianta Brucan, ar fi fost adoptată Varianta Cojocaru?

CC: S-ar fi întâmplat exact opusul a ceea ce s-a întâmplat cu ţara în acest sfert de veac.

Nu s-ar fi distrus nici o fabrică, nici o uzină, nici o construcţie agro-zootehnică, nici un sistem de irigaţii, nici un loc de muncă.

Nu ar fi părăsit ţara nici un român, în căutarea unui loc de muncă.

Nu s-ar fi destrămat nici o familie de români din cauza plecării românilor la muncă în străinătate. Nu ar fi existat nici un copil de români care să fie părăsit de părinţi, din aceiaşi cauză.

Tot capitalul acumulat de români înainte de 1989, ca şi cel acumulat de ei după 1989, ar fi intrat şi ar fi rămas în proprietatea lor, a românilor. Cu acest capital şi cu forţa lor de muncă, românii ar fi avut, astăzi salarii şi pensii la nivelul celor ale ţărilor avansate ale Europei, adică de 10 ori mai mari decât cele pe care le au acum.

Capitalul străin ar fi fost binevenit în România dar să se aşeze lângă cel al românilor, nu să-l acapareze pe acesta.

România nu ar fi fost, astăzi, ţara cu cea mai înaltă rată a sărăciei din Uniunea Europeană, ci, invers, ar fi devenit ţara cu cea mai redusă rată a sărăciei.

În România, nu ar fi fost construită o economie oligarhică, în care cea mai mare parte a capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, formată din 5-6% din familiile româneşti, îmbogăţite prin “privatizări”, “retrocedări”  şi furt din bugetul public  şi câteva zeci de mii de străini, în timp ce 85% din români sunt lipsiţi de capital, fiind obligaţi să ducă o viaţă de sclavi, în ţară, sau în afară, ci ar fi fost construită o economie democratică, în care majoritatea capitalului ar fi intrat şi ar fi rămas în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor ţării.

România nu ar fi devenit o colonie săracă şi umilită a corporaţiilor transnaţionale, ci ar fi devenit o ţară suverană şi independentă, cu o economie puternică, cu un stat puternic, cu o armată puternică, o ţară iubită de cetăţenii săi şi respectată de toate popoarele lumii.

Asta s-ar fi întâmplat cu România, dacă, în 1990, tripleta Brucan-Iliescu-Roman nu ar fi refuzat  Varianta Cojocaru.

Constantin COJOCARU:

un om, o idee, o viaţă, pentru o ţară.

S-a născut pe data de 3 mai 1942, în comuna Beciu, judeţul Olt, în prezent, în judeţul Teleorman, într-o familie de ţărani români.

A absolvit şcoala primară în comuna natală, apoi, liceul “Sfântul Sava”, din Bucureşti.

A absolvit Academia de Studii Economice din Bucureşti, în anul 1965.

A obţinut titlul de doctor în economie, în anul 1976.

A intrat în conflict cu sistemul politic comunist încă din timpul studiilor. În lucrarea de diplomă de la sfârşitul facultăţii, a scris  că teza marxistă a creşterii cu precădere a mijloacelor de producţie este greşită, a primit nota 4 şi a ajuns ultimul pe lista de repartizare, astfel că primul său loc de muncă a fost cel de economist la şantierele de construcţie a hidrocentralei VIDRARU, de pe râul Argeş.

În anul 1967, devine redactor la revista VIAŢA ECONOMICĂ, apoi cadru didactic asociat la Academia de studii Economice şi cercetător la Institutul Central de Cercetări Economice.

Se specializează în domeniul conducerii şi organizării unităţilor economice, astăzi, management.

Intră, din nou, în conflict cu regimul politic. Este acuzat de lipsă de nivel politic, i se interzice să mai lucreze în presă, în învăţământul superior şi în cercetare.

În anul 1984, aflat în Egipt, solicită azil politic în Statele Unite ale Americii unde ajunge, în anul 1985, şi rămâne, ca refugiat politic, până în anul 1990, când se repatriază.

În ianuarie 1990, scrie articolul „Restructurarea economiei româneşti”, care este publicat în ziarul ADEVĂRUL din 13-14 februarie 1990 şi care va deveni embrionul proiectului cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru.

După repatriere, în aprilie 1990, devine membru fondator şi consilier economic al Confederaţiei Sindicale CARTEL ALFA, care susţine Varianta Cojocaru, prin declaraţii publice, organizarea de mitinguri şi marşuri, precum şi prin întâlniri cu Preşedintele României, cu Preşedinţii şi membrii comisiilor de specialitate ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, cu membri ai Guvernului României.

În esenţă, proiectul propus de economistul Constantin Cojocaru  prevedea împroprietărirea cetăţenilor României ca capitalul acumulat în aşa-zisa proprietate comună, prin trecerea acestui capital în proprietatea privată a cetăţenilor, transformarea economiei comuniste în economie capitalistă democratică.

Guvernanţii au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Legea 15/1990, cunoscută şi sub denumire de Legea Brucan, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat prin munca lui, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au împins în faliment şi, apoi, l-au „privatizat”, adică l-au vândut, pe nimic, mafiei politice autohtone şi străinilor, astfel încât, în prezent, în anul 2016, 90% din capitalul utilizat pe teritoriul României este controlat de străini, ceea ce face ca mai mult de jumătate din avuţia produsă în România să plece în afara ţării, în fiecare an.

În anul 1992, cu mici modificări, Varianta Cojocaru a fost adoptată şi aplicată, cu succes, în Cehia, care, astăzi, este ţara cu cea mai mică rată a sărăciei din Uniunea Europeană, în timp ce România se află la polul opus, cu cea mai înaltă rată a sărăciei din toate cele 28 state ale Uniunii.

Pe parcursul anului 1991, participă la crearea Partidului Democrat, el fiind cel care propune acestă denumire. Mai târziu, Partidul Democrat va fi „însuşit” de către Petre Roman.

În anul 1992, înfiinţează Partidul Solidaritatea Naţional Democrată, cu care participă în alegeri, dar nu trece de pragul electoral.

Interzis pe postul public de televiziune, singurul în funcţiune, la acel timp, scrie şi publică sute de articole, în care atrage atenţia asupra consecinţelor dezastruoase pe care le va avea asupra ţării aplicarea Legii 15/1990, prin vânzarea capitalului naţional către străini.

Devine ţinta represaliilor regimului, care îl urmăreşte peste tot şi îi distruge toate încercările de a pune pe picioare întreprinderi, prin care să-şi asigure cele necesare traiului, pentru el şi familia sa.

Ajunge, de mai multe ori, şomer.

În perioada 1992-1995, ocupă funcţia de Şef al Departamentului Economic al Capitalei României. Iniţiază mai multe proiecte de hotărâri, pentru îmbunătăţirea administraţiei Municipiului Bucureşti. Principalele componente ale organigramei Primăriei Municipiului Bucureşti, propusă de economistul Constantin Cojocaru, fiinţează şi în prezent.

Iniţiază un proiect de hotărâre prin care se măreau veniturile Primăriei dar se reduceau profiturile stoarse de consilierii municipali din societăţile comerciale unde fuseseră numiţi în consiliile de administraţie. După ce au adoptat hotărârea, consilierii au realizat că nu mai pot fura, au anulat propria hotărâre, şi nu s-au lăsat până nu l-au determinat pe economist să-şi dea demisia.

La începutul anului 1996, înfiinţează societatea de valori mobiliare ROMFIN SA. Porneşte la drum cu doi salariaţi, el, ca Preşedinte-Director General şi o secretară. La jumătatea anului 1997, ROMFIN avea peste 1.000 locuri de muncă, ocupate de agenţi de valori mobiliare, toţi instruiţi şi autorizaţi, conform legii, care lucrau în cele 42 sucursale judeţene ale societăţii.

ROMFIN efectua  peste 15% din tranzacţiile pieţii de capital din România şi realiza un profit net de peste 100.000 de euro pe lună.

Economistul Constantin Cojocaru observă neregulile de pe piaţa de capital generate de înfiinţarea Fondului Naţional de investiţii (FNI) şi sesizează autorităţile statului român –  Preşedintele României, Emil Constantinescu, Preşedintele Senatului, Petre Roman, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu, Prim ministrul Guvernului, Victor Ciorbea – despre aceste neregului.

Suntem în anul 1997, cu trei ani înainte de izbucnirea scandalului FNI. În loc să ia măsuri pentru stoparea escrocheriei FNI, Comisia Naţională de Valori Mobiliare dispune un control la ROMFIN, nu se găseşte nici o neregulă în sarcina preşedintelui societăţii, dar acesta este sancţionat cu înterdicţia de a mai lucra în piaţa de capital din România.

Cojocaru contestă sancţiunea în justiţie. Procesul durează 2 ani. Câştigă procesul, obţine anularea sancţiunii, dar, între timp, societatea ROMFIN a intrat în faliment, ca urmare a abuzului săvârşit de statul român, prin Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

În anul 1998, publică volumul IEŞIREA DIN PRĂPASTIE, în care actualizează Varianta Cojocaru la starea creată în economia naţională prin „reformele” guvernelor conduse de Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu şi Victor Ciorbea.

În anul 1999, înfiinţează Banca Populară IZVORUL. În anul 2.000, banca are sucursale în aproape toate judeţele ţării şi acordă credite în valoare de miliarde de lei. Prin două ordonanţe de urgenţă adoptate de guvernul condus de Mugur Isărescu, sunt distruse toate cele peste 120 bănci populare înfiinţate după 1990, printre care şi Banca Populară IZVORUL. Băncile populare deveniseră un concurent periculos pentru mafia financiară transnaţională, care se pregătea să preia controlul asupra sistemului bancar românesc.

Mafia politică din România a instituit un embargou mediatic aproape total împotriva economistului Constantin Cojocaru, considerat inamicul public al regimului.

În anul 2008, publică volumul CRIMA NUMITĂ PRIVATIZARE, în care demască legile şi deciziile prin care mafia politică postdecembristă a deposedat poporul român de avuţia pe care acesta o acumulase până în decembrie 1989, a distrus o bună parte din ceastă avuţie, demolând-o şi vânzând-o ca fier veci şi a vândut cea mai mare parte către străini, transformând România într-o colonie a corporaţiilor transnaţionale.

În anul 2010, este lăsat să vorbească la postul de televiziune OTV, unde prezintă Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice, care declanşează un val uriaş de simpatie. Se strâng un milion de semnături pentru susţinerea proiectului. Semnatarii înfiinţează Partidul Poporului.

Mafia politică a intrat în panică. Au furat semnăturile strânse pentru înscrierea Partidului Poporului înfiinţat de susţinătorii Legii Cojocaru şi le-au depus la Tribunalul Bucureşti ca să înregistreze un partid înfiinţat de fratele lui Dan Diaconescu, printr-un fals, la care au participat membrii fondatori şi avocatul Daniel Fenechiu, ajuns, ulterior, deputat şi preşedinte de partid. Prin participarea la această escrocherie.

Furăciunea a fost oprită de Curtea de Apel Bucureşti.

Au înfiinţat un nou partid, Partidul Poporului-Dan Diaconescu, cu care au reuşit să înşele peste un milion de români, cărora le-au furat voturile, în alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, prin confuzia creată între Partidul Poporului şi partidul excrocului Dan Diaconescu.

Din cei 68 de parlamentari ai PP-DD nu a mai rămas nici unul în partidul care i-a dus în Parlament. S-au dus la partidele care au pus la cale escrocheria.

Monstrul politic PP-DD, creat prin încălcarea legii, a prejudiciat statul român de mai multe milioane de euro, ca urmare a faptului că dosarul penal nr 17007/2011 zace, de peste 5 ani, în sertarul biroului unui procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti.

În ianuarie 2013, Constantin Cojocaru lansează ideea unei iniţiative cetăţeneşti de revizuire a Constituţiei României.

Prima versiune a acestui proiect este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294/23.05.2013. Se constituie Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC).

În anul 2014, publică volumul „CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR comentată şi explicată pe înţelesul tuturor”.

Ca urmare a faptului că nu se reuşeşte să se strângă cele 500.000 de semnături pentru susţinerea proiectului, procedura este reluată de 5 ori, de fiecare dată aducându-se îmbunătăţiri textului proiectului, ca urmare a criticilor şi propunerilor făcute de cetăţeni. Ultima versiune a proiectului este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 523/12.07.2016.

Prevederile Legii Cojocaru privind construcţia economiei democratice fac parte integrantă din Constituţia Cetăţenilor, ele formând obiectul unuia dintre articolele acestui proiect constituţional.

Televiziunile, posturile de radio şi ziarele controlate de mafia politică refuză să aducă la cunoştinţa opiniei publice Constituţia Cetăţenilor în ciuda faptului că ea reprezintă o iniţiativă cetăţenească şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

La începutul anului 2016, Constantin Cojocaru devine membru fondator al Grupului pentru România (GpR), grup de reflecţie şi acţiune civică, care are ca scop elaborarea unui proiect de ţară pentru România, prin care poporul român să-şi recapete suveranitatea de care a fost deposedat prin lovitura de stat din decembrie 1989.

În ultima perioadă, mafia politică a creat o puzderie de partide şi alianţe politice care se revendică a fi de sorginte naţional-patriotică, dar care au ca scop să manipuleze, iarăşi, voinţa electoratului şi să menţină actuala clasă politică, reorganizată şi revopsită, la conducerea statului român, pe care să-l folosească, în continuare, pentru jefuirea poporului român.

Prin constituirea alianţei UNIUNEA PENTRU ROMÂNIA, având ca membri fondatori Partidul România Mare şi Partidul Poporului, economistul Constantin Cojocaru speră să spargă embargoul mediatic, să demaşte noile manevre ale mafiei politice, să reuşească să prezinte electoratului adevăratul conţinut al Legii Cojocaru şi al Constituţiei Cetăţenilor, şi să unească poporul român în jurul acestor proiecte.